Ok, nu obişnuiesc să mă iau de colegi, dar am avut azi o dilemă. Ramona Băluţescu a creat un moment inedit/neobişnuit la ceremonia de decernare a titlului de cetăţean de onoare Patriarhului Daniel. I-a dat 10.000 lei vechi şi o punguţă cu coji de pâine, ca un gest de frondă pentru că şeful BOR ar fi spus că nu îi pasă de săraci. Mesajul e unul cu caracter mai larg, biserica ar trebui să se implice mai mult în combaterea sărăciei şi nu să cheltuie pe ridicarea de catedrale sau pe manifestări costisitoare. Explicaţiile ei pot fi citite AICI în detaliu.

Acestea fiind datele problemei, eu am o dilemă. Ramona – jurnalist de la Timpolis – a făcut acest gest în calitate de ziarist sau în calitate de timişorean/român/om? Majoritatea colegilor care au relatat întâmplarea de la primărie au prezentat-o ca fiind jurnalistă, Adevărul i-a spus doar “o timişoreancă”. Aş vrea să ştiu, pentru curiozitatea mea personală, în ce calitate a făcut acest gest.

Să mă explic. E clar că nu poţi fi ori una, ori alta. Odată aleasă meseria asta, nu te mai poţi delimita de ea. Nu poţi să mergi undeva, să vezi ceva interesant şi să nu judeci acel eveniment ca un ziarist. E o meserie de 24 din 24 de ore, atunci când o faci cu pasiune, aşa cum cred eu că o face Ramona.

Totuşi, când Ramona a avut dialogul de la Arad despre sărăcie cu patriarhul, era acolo în calitate de jurnalist? Mă mai întreb, oare azi a profitat de meseria de jurnalist pentru a se apropia de patriarh? Dacă era jurnalist, e regretabil, are alte modalităţi de a se revolta asupra unor chestiuni de acest gen. Până la urmă ne alegem această meserie ca să ne rezolvăm dilemele şi frustrările proprii sau pentru a fi un fel de mediatori/detectivi între ei, autorităţi şi oamenii de rând?

Majoritatea (ziarişti) suntem revoltaţi că nu avem groapă de gunoi, că auzim de câţiva ani pe la conferinţele de presă despre termene la autostradă, la centură, la DN6, auzim de parcări, spaţii verzi, ştim că sistemul P(ile)C(unoştinţe)R(elaţii) este încă în vigoare, că nu sunt bani în sănătate, că avem cerşetori, că e mizerie, că nu avem o gară ca lumea, ne mor şi nouă, poate, rudele prin spitale, suntem nervoşi că nu vedem să se facă nimic ca lumea, că stăm în loc etc. etc. Şi nouă ne e silă şi ne pare rău că există săraci. Unii scriu despre asta, alţii dau la tv, alţii scriu pe bloguri şi îşi revarsă nervii acolo. Nu se leagă nimeni de maşina de gunoi fiindcă i-a ajuns că nu avem groapă de gunoi de zece ani. Nici dacă ar face asta careva nu s-ar mişca lucrurile mai iute, aşa cum nici mediatizatul gest al Ramonei de azi nu îi va trezi patriarhului dorinţa de a împărţi toată averea Bisericii Ortodoxe Române cu cei săraci. În aceste condiţii, în afară de circul pe care l-a promovat presa pe lângă pâinea adusă de ea nu se rezolvă nimic.

O fi fost curajoasă Ramona, primeşte laude că a spus adevărul (concept relativ, fiecare îl simte altfel). Nu sunt revoltată de gestul ei, îl consider nepotrivit, dar există libertatea de expresie (pentru ea) şi libertatea de gândire (pentru mine). Am însă această curiozitate, să ştiu ce simţea ea că este acolo.

Pe de altă parte, noi (oamenii de rând) cum combatem sărăcia? Poliţia comunitară ne îndeamnă să nu dăm bani cerşetorilor. Cei care s-au dus la catedrala aceea din Arad nu s-au dus să ceară şi ei un ban?

Sunt confuză. Trebuie să dăm bani săracilor pe stradă sau de pe lângă biserici, pentru a combate sărăcia, sau nu dăm? Oare Ramona le dă la toţi?

Am pus o grămadă de întrebări, retorice poate, şi rămân cu dilemele mele. Mi-a plăcut ce a spus patriarhul azi: “Lăcomia exagerată a unora creează lipsuri pentru alţii. În vreme de criză, soluţia este solidaritatea între instituţii şi popoare. Criza poate însemna şi un nou început, este un element de reflecţie pentru a vedea unde am exagerat“. Frumoase vorbe.

P.S. Nu sunt habotnică, nu sunt dusă la biserică prea des şi nici nu laud sau susţin iniţiativele grandioase ale BOR.