Ce vida trista, la mia!, spunea un personaj de telenovelă braziliană la care mă uitam pe vremurile când aveam timp. Mi-am adus aminte de vorba asta azi, ascultând online şedinţa de plen din Consiliul Local. Câtă resemnare, câtă tristeţe, cât efort muscular depus de aleşi pentru a vota cu DA la toate proiectele, câtă relaxare vocală – nu mai e nevoie să te contrazici cu nimeni, câtă linişte acustică – nu mai ridică nimeni vocea. Câtă relaxare, de-acum încolo toţi aleşii pot să îşi facă şi ei planuri în ultima zi de marţi din lună: “Dragă, marţi la ora 17,30, ne putem vedea. Şedinţa aia ordinară începe la 15, avem 70 de proiecte, dar până la 17 maxim e gata, mai schimb două vorbe cu ăştia, semnez vreo trei hârtii şi la jumate sunt al tău” – doar o discuţie imaginară, proprie…