“Plec la Bucureşti pentru că Timişoara e prea mică pentru posibilităţile mele”. Aceste vorbe le-am auzit în urmă cu un deceniu din gura unei colege care cocheta, la final de liceu, cu paradele de modă. Vorbele ei mi-au rămas întipărite în creier fără să îmi dau seama. Am avut un deja vu după câţiva ani buni, cercul de prieteni fiind altul, dar concepţia – aceeaşi. “Numai la Bucureşti mă pot realiza, acolo se întâmplă totul”. Unii au plecat, au realizat ce şi-au propus. Detestă capitala, cu toată zarva ei, şi-au încropit nişte amici, câştigă bine, dar gândul lor este mereu acasă, la Timişoara. Oraşul nostru, considerat cel mai cosmopolit al ţării, duce lipsă, într-adevăr, de multe. Aici nu am avea nevoie de art directori, de specialişti în psihologie comportamentală, de experţi în publicitate? Aici nu poţi deveni un cântăreţ de top, nu poţi deveni un actor al marilor ecrane, pentru că lipsesc decidenţii, lipseşte banul greu, lipseşte “infrastructura” artistică. Câţiva au reuşit, dar nu fără multe drumuri la Bucureşti, unde, evident, se dă ora exactă. Toate sunt aici la nivel micro, nimic nu este prea extravagant, prea ofensiv, prea… profesionist.

Extras dintr-o opinie de-a mea, publicată săptămâna trecută şi care redevine de actualitate. Am mai avut nişte premoniţii şi nişte revelaţii zilele astea şi m-au cam dat peste cap.