Pierderi

Scriam zilele trecute: “Vrând-nevrând, mă gândesc la campania asta şi la ce voi contabiliza la sfârşitul ei: morţi, răniţi, prietenii pierdute, prietenii câştigate…” Pierderile (sau poate numai aparent sunt aşa) au produs deja efecte altora, iar de la ei se transmit la mine.

Nu aţi trăit niciodată sentimentul acela cumplit de trădare din partea celor din jur, în care vă simţiţi părăsiţi şi singuri în clipele cele mai grele, la ananghie, atunci când prietenul care ar fi trebuit să vă ajute să vă ridicaţi dintr-o cumplită căzătură în loc să vă întindă mâna pleacă departe mânat de un interes propriu, într-o cumplită confuzie şi meschinărie de sine?
Nu v-aţi pierdut niciodată prietenii numai pentru simplul fapt că ei au fost mai norocoşi decât voi, că voi aţi fost mai norocoşi decât ei?
Nu vi s-au dus cumva în Spania în căutarea unor lefuri mai bune, a unor vise mai senzuale?
Nu v-au lăsat baltă pentru o sută de euro în plus, pentru rata imaginară la o fericire electrocasnică la ofertă, la jumătate de preţ?
Nu vi s-a întâmplat niciodată să daţi celuilalt ceea ce el nu v-ar fi dat niciodată iar apoi să fiţi urâţi pentru asta, pentru că nu aţi plusat, pentru că nu aţi oferit mai mult, poate totul şi chiar mai mult decât atât? Nu vi s-a întâmplat să fiţi urâţi tocmai pentru că v-aţi aflat în situaţia de a da şi chiar aţi făcut-o?

Citiţi mai mult în editorialul din Bănăţeanul.

De câte ori nu am simţit şi eu asta… şi cât de acut a fost sentimentul în săptămânile ce au trecut. Şi cum se poate întoarce totul şi să ajungi, poate, într-o situaţie similară, să fii tu cel care eşti văzut fugind. Explicaţii există mereu şi de fiecare dată îţi spui că nu mai are rost să le expui motivele şi celorlalţi. Le ştii tu şi e de ajuns.