Un pic din vremea studenţiei

Am stat miercuri vreo 2 ore în Aula Magna a Universităţii de Vest, loc unde mi-am făcut şi eu anii de studenţie. Am fost acolo la chemarea Grupului de Reformă Universitară, celebrii deja GRU, care au încercat să le aducă la cunoştinţa studenţilor despre abuzurile rectorului Ioan Mihai, despre cariera generalului Paul Vasile, care pe vremea Revoluţiei a ordonat să se tragă în Calea Girocului. Unul din studenţii din sală a spus că tatăl lui a fost victimă a acestui om. Am remarcat că în sală erau tinerei care nu aveau mai mult de 5 ani în 1989. Când a venit rândul să vorbească şi ei, să spună ce părere au despre faptul că sunt învăţaţi de cadre didactice devotate regimului totalitar, despre plagiatele unor conferenţiari sau salariile unora ajunşi pe funcţii fără a avea studii, studenţii au întrebat despre ale lor, confuzi: “e adevărat că va creşte taxa?”, “Eu ce fac facă dl Docea nu mai e profesor, că îmi fac lucrarea de licenţă cu el…”, “Suntem confuzi. Adică dacă se rezolvă ilegalităţile acestea, totul va fi bine în universitate?”… Cred că chiuliseră de la ceva cursuri unii, alţii au venit să îşi facă mici campanii pentru ceva alegeri studenţeşti.
Plictisindu-mă pe acolo că nu aud nimic nou, m-am gândit că eu, dacă eram în locul lor, nu eram interesată de problema profesorilor. Cred că m-ar fi interesat ca bârfă, dar nu ştiu câţi din cei pe care îi cunosc s-ar fi implicat în lupte de schimbare a rectorului. Nu îmi amintesc bine, dar cred că atunci când îmi făceam veacu’ pe acolo, habar n-aveam cine era rector. Era un fel de for superior, la care nici nu mă gândeam. Aveam atâţia profesori pe care trebuia să îi suport, cine îşi mai pierdea vremea cu oameni de care poate ai auzit în treacăt? E o atitudine condamnabilă poate, pe de o parte îmi pare rău că se întâmplă aşa. E ca şi faza cu mersul la alegeri, referendum, ce-o fi… Nu ne pasă. De ce ne-ar păsa? Lor le pasă de noi? Ne interesează proximitatea, lumea din jur şi atât. Le dau dreptate şi studenţilor, ei sunt preocupaţi de calitatea învăţământului pe care îl plătesc cei mai mulţi şi mi se pare corect să nu îşi bată capul să se implice în vreun conflict din care nu ştii cine scapă viu.

În acelaşi context al universităţii, m-am întrebat de ce nu s-a decis să se schimbe culoarea la Universitatea aia, că tot aşa arată de zeci de ani. Bani sunt, clar. Mda, nu e o prioritate, mai bine pun termopane şi fac cămine.  Dar nici cămine n-au, că parcă nici jumătate din cereri de cazare în cămin nu au primit răspuns pozitiv. Şi totuşi am remarcat că la amfiteatrele A01 şi cele de deasupra s-au pus nişte frumoase jaluzele imense, pe care ieri le-am văzut lăsate jos, adică să creeze întuneric. Ciudat… Parcă mă deranja şi pe mine soarele pe acolo… Mă mai întreb dacă sălile de la Jurna de la etajul 7 au aceleaşi scaune mici unde se agăţau ciorapii… Dacă are cineva vreun răspuns, să-mi dea şi mie, că eu nu cred că urc acolo prea curând.

Katie Melua - If you were a sailboat

Nu am pus de multă vreme o melodie care să îmi placă, aşa că am revenit cu acest cântecel de la Katie Melua.

Civilizat

Cu fiecare drum pe undeva, chiar şi până la buticul din colţ, poţi să înveţi ceva nou. La Viena am învăţat cât contează să fi civilizat. Nu, nu s-a întâmplat nimic spectaculos, ci lucruri simple: să stai la semafor, cu răbdare, să nu se claxoneze în draci, să nu arunci pe jos nici măcar un muc de ţigară, darmite o pungă goală de chipsuri, să nu te deplasezi, ca pieton, pe pista bicicliştilor. Cel mai fain a fost ceva ce ne-a învăţat Luiza: când mergeam pe scările rulante de la metrou, să stăm pe dreapta. De ce?, au întrebat-o. Pentru că sunt unii care se grăbesc şi e frumos să nu le stai în cale şi ei să te atenţioneze că ar vrea să treacă. A fost haios pentru că ne-a zis asta o singură dată (deh, la Timişoara nu avem metrou) şi parcă ne-a dresat. :)) Am aplicat întocmai ce ne-a sfătuit. Morala mea e că e frumos şi simplu să fi civilizat. Morala puerilă poate, dar uneori e bine să mai constat şi lucruri evidente, care trec pe lângă mine fără să le mai văd.

Harry Morgan a murit

 

L-am cunoscut şi eu, aşa ca mulţi alţii.

BUCHAREST, Romania (AP) - American journalist Harry W. Morgan, who interviewed Mother Teresa, John F. Kennedy and Indira Gandhi and taught generations of journalists their art, died Tuesday in the western Romanian city of Timisoara, his son Benny said. He was 73.

Morgan died of a heart attack, three weeks after he was admitted to a hospital with breathing problems.
During an almost 50-year journalism career working for Reader’s Digest, Morgan traveled to more than 100 countries and interviewed numerous presidents and personalities, among them Eleanor Roosevelt, Dwight Eisenhower, Elvis Presley and Ernest Hemingway.
In 1961, he founded the World Press Institute, which provides fellowships for foreign journalists from around the world to spend time living and working in the United States.
He also founded the Friendship Ambassadors Foundation, which promotes cultural exchanges around the world.
Morgan moved to Romania in 1994, when the Romanian government invited him to assist in the development of journalism schools at the universities of Bucharest, Sibiu and Timisoara.
For the past 11 years he had lived in Timisoara, in western Romania, where he taught at the university and set up a journalism club. He was made an honorary citizen of the city.
Morgan first came to Romania in the 1970s, when he met and interviewed communist president Nicolae Ceausescu. His visit resulted in the setting-up of Romanian-American cultural exchanges, for which he was awarded Romania’s Cultural Merit distinction.
«Harry was a firm believer in the need for understanding between people of all nations, and in establishing the World Press Institute he sought to build a multiplier effect by exposing foreign journalists to the United States, ‘warts and all’ as he put it,» said Claude E. Erbsen, a member of the World Press Institute board of director and retired vice president of The Associated Press.
Benny Morgan, one of Morgan’s two adopted Romanian sons, said he used to greet his students at the beginning of his course with a sentence that summed up his creed: «As a journalist, you can make a difference in your life and the lives of others».
Morgan is survived by his wife, Margareta, and four sons.

Gata

Am vorbit şi de Tunisia, am zis că next destination va fi Viena şi am ajuns acolo mai repede decât plănuisem, dar acum gata. E deja 30 octombrie şi concediul meu s-a terminat. Acum trebuie să mă adun, să rabd şi să o iau de la capăt. Acum trebuie să redevin serioasă, să zâmbesc larg la remarca “Eşti fresh acum, te descurci tu” sau “Ce te plângi, ai fost în concediu”.

Mda, poate că sunt cu mintea mai limpede, poate… nu garantez asupra acestui fapt, şi am realizat că nu mai pot face ce fac prea mult timp, că nu mă mai interesează. Devin ca românii aceia care nu se duc la vot. Nu mă mai interesează decât viaţa mea, dar în perioada următoare trebuie să mai acopăr asta sub masca interesului. Cu mintea limpede sau semi-limpede, m-am uitat şi peste nişte texte din ziare, de la cei trecuţi la categoria “Concurenţă” şi numai că nu m-am luat cu mâinile de cap. Mi-am dorit şi mai tare să stau deoparte ca să nu mai văd aceleaşi subiecte sau procesele-verbale. Da, am plecat de la a fi corector (şi precizez asta pentru cei care spun că am uitat de unde am plecat), dar nu numai că pretind mai mult de la mine, pretind mai mult şi de la ceilalţi şi ăsta nu cred că e un defect. Sunt mulţi care spun că e o presă de rahat acum în Timişoara şi într-o vreme îmi ziceam că vreau să schimb şi eu ceva acolo, un pic, că nu mă întind după glorie. Acum nu mai vreau asta, pe cine ar ajuta? Aşa că trebuie să se schimbe ceva. Dacă nu la alţii, la mine e cu musai…

Aventura mea pe insulă

Au trecut nişte zile, mi-am mai revenit un pic din visare, poate şi din cauza vremii şi din cauză că nu pot evita să mă întorc la realitate… din păcate. Aşadar, să vă spun, în mare, cam cum a fost vacanţa mea.

A fost cu mult vânt şi mai puţin soare, aşa că am stat cam bosumflată că nu vin acasă bronzată. În prima noapte a tunat şi turnat cu găleata, prilej cu care am aflat de la ghid că în Tunisia e problemă mare cu canalizarea şi atunci când plouă, oraşele se inundă. Recent, chiar în capitală au murit câteva persoane şi apa a fost de peste 1,80 m. Nimic spectaculos de pomenit până la ziua de luni, când am plecat spre marginea oraşului Sousse, de unde am luat un louage. E un mijloc de transport foarte uzitat, de fapt, nişte microbuze care nu au ore fixe de plecare, se pun la drum când se ocupă locurile. Nu m-am dus către Cap Bon cum intenţionam, ci către insula Kerkennah, de care am pomenit înainte de a pleca. Drumul din Susah (varianta în arabă) până în Sfax, oraş industrial, a durat vreo 2 ore. Pe drum ne-a oprit şi poliţia, eram un pic mirată, dar sunt controale normale pe la ei.

Prima experienţă a fost în Sfax, la un fel de local. Era plin de bărbaţi, eram singura femeie acolo. Patronul probabil, un bărbat mai în vârstă urla la clienţi. Habar n-am ce le zicea. Unii dintre clienţi mărunţeau pâinea într-un fel de castroane, cred că apoi au mâncat ceva fasole. Felul culinar cel mai solicitat era un fel de sos de roşii cu ton mărunţit deasupra, cu ouă ochiuri şi cam atât am detectat. Se mânca cu baghete de pâine, deci cu mâna. La final, fiecare trecea pe la chiuvetă şi se spăla.

Cam greu de descris sentimentul de a fi atât de “europeană” într-un loc atât de neobişnuit. A fost cam greu de digerat. M-am “reîntâlnit” cu mulţi bărbaţi pe insulă. Privirile astea multe sunt cam ca nişte furnici care ţi se târăsc pe piele.

Pe insulă am stat 2 zile şi am ascultat cum e să fie linişte, să asculţi minunile naturii. Satul El Remla, unde am poposit, e cel mai mare de pe insulă, are şi părţi moderne, în sensul de magazine, fast food cu tv cu ecran plat etc., dar are şi partea primitivă care mi-a tras o palmă peste ochi. Acum, decât să mă reîntorc între oameni, aş prefera să stau acolo, să mulg capre. Erau animalele auzite pe acolo, nu râdeţi. Muezinul care chema la rugăciunea de seară a fost ideală în liniştea aia… L-am ascultat fermecată.

La Sidi Frij m-am plimbat pe plaja mică şi pustie şi am cules scoici. Am fost happy. Am văzut şi fortăreaţa romană Borj El Hissar, rămasă în picioare după 1000 de ani. Insula este un paradis pentru englezi. La micile hoteluri de acolo, englezii sunt cei mai fideli turişti, deşi sunt cotate de 2 stele. Unii dintre ei au lăsat oraşele şi s-au mutat acolo. Se uită în fiecare zi la răsărituri şi apusuri. Cred că şi eu m-aş putea obişnui cu asta… sau oare nu?

Vacanţa în nişte imagini

Am făcut peste 1.000 de poze într-o săptămână, aici sunt o mică parte şi nici măcar foarte reuşite, dar vor ilustra postul ulterior cu vacanţa mea.