Anonimilor de serviciu

Am revenit pe blog mai repede decât îmi propuneam, pentru a scrie despre târâtoarele anonime care obişnuiesc să comenteze textele de pe net. O fac într-un anonimat aproape complet, o fac totuşi în public, ca să le vadă lumea elucubraţiile, dar se ascund discret în spatele unui monitor. Asemenea personaje m-au urmărit şi cât eram la “România liberă”, deranjate de nişte lucruri pe care nu le înţeleg. Nu le înţeleg nici eu, dar cu siguranţă nu înţelege nici mintea de furnică a celui care alege să împroaşte gratuit cu noroi nişte chestiuni despre care habar nu are.

Exprimarea liberă este binevenită. Este un atu câştigat în democraţie, bla bla. Am văzut tot felul de trăiri şi refulări personale la multă lume, la textele altor colegi. Mi s-a spus să nu le iau în seamă, dar totul are o limită.

Mai de kkt mi se pare că pari a-mi fi prieten. Pentru măgăriile pe care le faci, oricine ai fi tu şi oricâte sucuri şi cafele om fi băut şi ocheade ne-om fi tras, mai bine pleacă singur din viaţa mea şi rămâi în propriul tău anonimat. Şi dacă ai atâtea de spus, spune-le aici pe blog. Sau aici nu te ţine că ştii că, dacă nu îmi convine, nu te mai vede lumea?

p.s. Laţul s-a strâns de tot asupra unuia. Dar eu, spre deosebire de tine, o să îţi spun direct. Data viitoare o să pun şi dovezi. Dar până atunci, ai face bine să recunoşti singur.

p.s. 2 Lucru pe care nu vrei să îl faci…

Shakira - Tu

Cred că voi lua o pauză de blog, în mintea mea nu se învârt prea multe chestii care ar vrea să iasă în văzul lumii. Aşa că mai bine tac până la alte aiureli (ne)jurnalistice. Vă las să o ascultaţi pe Shakira.

Albastrul care ia minţile

Zakynthos, originally uploaded by skifandro.

Cu greu mai pot gândi ceva serios, visez numai la albastru turcoaz, la nisip fin şi stat la soare, ascultând valurile. După nici nu mai ştiu câţi ani de când nu am avut concediu vara, ca tot omul… de fapt, cred că nu am avut niciodată un concediu serios vara… încep să îmi doresc foarte tare să plec, să fuuuug departe… Habar n-am dacă voi reuşi să fac asta totuşi…

Rezoluţii

Nici ştirile nu contează, nici bârfele, nici politica, nici crizele, nimic, atunci când ştii că ai prieteni şi te poţi baza pe ei. Am rezoluţii noi pentru perioada următoare, sper să mă ţin de ele. Niciodată nu mi-am propus chestii de ziua mea, este prima dată când o fac şi sper să am această forţă şi dispoziţie să le duc la final. Sunt pentru sănătatea mea fizică şi mentală, aşa că dacă mai am un an până la schimbarea unui prefix dramatic, trebuie să îmi canalizez forţele să îmi arăt mie însămi că sunt capabilă şi de altceva.

p.s. Nu mai reuşesc să postez melodii de pe youtube, iar dacă merge melodia, nu îmi mai ia textul. Hmm…

Pentru mine…

Alanis Morissette - That I would be good

Timpul

time, originally uploaded by in touch.

Ce e un an în plus sau în minus? Beau o bere adusă acum două luni de la Bruxelles şi păstrată pentru un moment anume. Celebra Westmalle Tripel… Mi s-a făcut somn şi m-au apucat, inevitabil, melancoliile.
Este uimitor cum zboară timpul ăsta. Nu simt deloc vârsta pe care mi-o arată buletinul şi mă întreb cum e posibil să fi ajuns eu până aici. Când? Eu unde eram când trecea timpul?

Îmi dau seama că există schimbări. Nu tânjesc să mai fiu la şcoală, nici măcar la facultate. Am cutii pline de scrisori, am o grămadă de oracole şi jurnale ascunse prin locuri pe care le-am uitat de mine însămi. Nu mă mai uit la ele cu nostalgie, cum făceam odinioară. Îmi place cum sunt acum… doar cu cifrele şi mentalităţile am nişte probleme. Analizând zilele astea ce-am avut şi ce-am pierdut, cred că cea mai frumoasă perioadă a fost după ce am început să lucrez. Nu m-aş întoarce la prea multe din viaţa trecută, cred că nu regret nimic, pentru că toate m-au adus aici, aşa cum sunt acum: lacrimile, prieteniile, râsetele, trădările, iubirile, supărările, aşteptările.

Opinie re-editată

“Plec la Bucureşti pentru că Timişoara e prea mică pentru posibilităţile mele”. Aceste vorbe le-am auzit în urmă cu un deceniu din gura unei colege care cocheta, la final de liceu, cu paradele de modă. Vorbele ei mi-au rămas întipărite în creier fără să îmi dau seama. Am avut un deja vu după câţiva ani buni, cercul de prieteni fiind altul, dar concepţia - aceeaşi. “Numai la Bucureşti mă pot realiza, acolo se întâmplă totul”. Unii au plecat, au realizat ce şi-au propus. Detestă capitala, cu toată zarva ei, şi-au încropit nişte amici, câştigă bine, dar gândul lor este mereu acasă, la Timişoara. Oraşul nostru, considerat cel mai cosmopolit al ţării, duce lipsă, într-adevăr, de multe. Aici nu am avea nevoie de art directori, de specialişti în psihologie comportamentală, de experţi în publicitate? Aici nu poţi deveni un cântăreţ de top, nu poţi deveni un actor al marilor ecrane, pentru că lipsesc decidenţii, lipseşte banul greu, lipseşte “infrastructura” artistică. Câţiva au reuşit, dar nu fără multe drumuri la Bucureşti, unde, evident, se dă ora exactă. Toate sunt aici la nivel micro, nimic nu este prea extravagant, prea ofensiv, prea… profesionist.

Extras dintr-o opinie de-a mea, publicată săptămâna trecută şi care redevine de actualitate. Am mai avut nişte premoniţii şi nişte revelaţii zilele astea şi m-au cam dat peste cap.