Despre faptul că eu circul cu RATT şi uneori îmi face şi plăcere am mai scris. Ziua de luni a fost seacă în ştiri, dar seara a aparţinut RATT-ului. Un şofer s-a ales cu nişte dinţi lipsă, după ce ar fi încasat nişte pumni de la un călător. O altă ştire ne spune că RATT ar putea intra în executare silită. Luni dimineaţă am scris scurt pe twitter despre şoferii/vatmanii care îţi închid uşa în nas, deşi te văd că fugi spre ei şi uneori mai întinzi şi o mână şi un picior ca să calci o treaptă. Tocmai duminică regăsisem o ştire că oamenii aceştia au făcut cursuri de bune maniere. Maniere, my ass…

Din ştirea cu executarea silită îmi reamintesc că RATT a dat 100.000 de euro să îmbrace personalul cu uniforme. Cine a mai văzut uniforme la aceşti oameni? Că eu nu. Au pozat atunci pentru mass-media şi le-au dus la garderobă, sau ce draci au făcut cu ele?

Luni seară mai aflu ceva, din rândul oamenilor călători. Unele linii s-au făcut de expres, de exemplu 42-le şi 43-le. Asta înseamnă că oamenii care le foloseau trebuie să plătească un abonament mai scump decât plăteau până acum. Eu mai foloseam aceste autobuze, am mereu un bilet în buzunar. Păi dacă azi mă urcam într-unul din ele, habar nu aveam că e expres, perforam biletul şi mă prindea un controlor şi evident ar fi dorit să îmi dea o amendă că nu ştiam că îmi trebuie un bilet mai scump, de 2 lei călătoria, diferit faţă de călătoriile uzuale.

Încerc să intru pe site la RATT să aflu preţul la abonamentul de expres, dar nu funcţionează la ora când scriu această postare (luni seară, cu apariţie marţi, deci postare programată). Şi totuşi, de ce s-au schimbat liniile alea în expres dacă nu pentru a mai stoarce nişte bani de la călători? Ce altă raţiune mai este? Există, oricum, vreo raţiune în cum funcţionează RATT?

Online-ul este fragil acum. Pot scrie lucruri pe care apoi să le regăsesc la alţii, să îi rog, în privat, să le scoată sau să citeze sursa şi să aştept să aibă bunul-simţ să o facă. Când nu o fac însă, şi îţi mai şi răspund obraznic, atunci îmi ies din pepeni. Dar, în general, ce faci cu nesimţiţi ăştia? Eu merg pe principiul ca dacă am greşit, îmi cer scuze şi încerc să rectific problema. Întâi facem lucrurile frumos, apoi ne dăm mănuşile jos şi procedăm altfel, dacă nu merge cu vorba frumoasă.

Cazul de astăzi este legat de nişte poze, pe care un personaj care se semnează Andrei Dekan le-a luat cu tupeu de pe internet şi le-a postat pe un site intitulat timisoarapefata punct com. Practica este des întâlnită. Ai nevoie de ceva, prietenul cel mai de bază al jurnalistului, domnul Google, te scoate din rahat. Pozele “găsite” îl reprezintă pe secretarul primăriei, Ioan Cojocari. Una dintre poze a fost copiată cu tupeu din Arhiva prăfuită, apoi plasată în textul care nu are nicio relevanţă pentru mine în această chestiune, iar aceeaşi poză a fost pusă şi pe prima pagină a acestui site. Interesant e că acest Dekan a şters şi watermarkul de pe poza cu Cojocari jucând fotbal. Deci nu doar că nu a precizat sursa – pe Arhiva prăfuită scrie că rog ca acele poze să nu fie folosite pentru publicare niciunde, ci doar pentru uz personal -, dar a şi şters watermarkul cu care protejasem poza tocmai pentru că sigur prezenta interes cândva. În plus, eu, de bună credinţă, am scris şi cine este autorul celor trei poze: Silvia (Ivănuş).

Văzusem site-ul şi poza cu Cojocari de ceva vreme, dar nu voiam să fac mare lucru. Nesimţirea e interminabilă la unii. Sâmbătă, 6 februarie, am decis să trimit un mail către acest site şi am folosit căsuţa poştală de la contul de Facebook. Aveţi mai jos “corespondenţa”, fără nici un rând lipsă.

Alina Sabou    6 februarie la 13:25

Salut

Ai pe site o poza cu Ioan Cojocari pe care ai luat-o fara a cere permisiunea de pe blogul meu de poze din presa.

Ma gandesc ca nu era era greu sa dai un email legat de poza aceea, mai ales ca pe prima pagina a site-ului scrie ca acele poze nu trebuie folosite pentru publicare.

In plus, ai sters si watermarkul pe care il pusesem.

Daca erai de buna credinta, probabil era ok sa folosesti poza, daca ma rugai si precizai sursa.

Acum ce sa fac? Sa-ti spun sa o scoti?

Tu cum ai proceda?

Alina

Răspunsul a fost următorul:

Timisoara Pe Fata    8 februarie la 16:38

Stai linitita ca o voi scoate … Nu se termina lumea cu o poza, pentru mine cel putin. Daca vrei pot sa incep o intreaba poveste pe tema acelei poze cerandu-ti drepturile de autor (nu watermark), insa nu-mi sta in fire…
Dormi linistita ca o voi scoate.

Am vrut să îi răspund respectivului prin aceeaşi căsuţă poştală, dar al dracu’ fiind uneori, mi-am spus că mai bine abordez subiectul pe blog. În definitiv, problema nu mă priveşte doar pe mine, iar acest caz şi acest site este obişnuit cu obişnuitul copy paste fără citarea surselor. Dacă tot vorbeam de poze cu Cojocari, ataşez aici şi o altă poză pe care Dekan o lipeşte la textul lui: un Cojocari mai dezbrăcat, poză apărută în săptămânalul Bănăţeanul, fotograf fiind Adrian Pîclişan. Evident, Dekan nu a ştiut să precizeze nici asta. Am căutat şi eu Cojocari pe Google Images şi am găsit pozele de pe siteul acesta suspect, una dintre ele fiind de pe adevarul.ro.

Ce mai găsim pe noul site ivit pe piaţa locală? Păi aflu că trebuie să fiu atentă, că au apărut falşi angajaţi ai Retim. Parcă ştiam asta… De unde? De pe tion.ro, de unde acest copiezstiridintimisoarapefata.com luase textul, din nou fără a mai preciza nici un fel de sursă. Nu mai are rost să detaliez, cred. Vă daţi seama cum stă treaba. Problema e că nu este singurul care are un obicei din a copia fără a cita sursa. Mulţi nu o fac, dar au “decenţa” de a schimba pe ici-colo sau de a da un telefon în plus. Alţii însă, copiază până şi greşelile şi watermarkurile.

Nu ştiu cine este acest Andrei Dekan, dacă acesta i-o fi numele, şi nici nu mă interesează. Dacă mi-ar fi scris un email, am fi discutat altfel. Aşa, cu sfidare, îmi permit şi eu să tratez lucrurile aşa cum trebuie făcute: pe faţă! În faţa tuturor, ca să judece cititorii.

Nu am pus nici un link direct la site, doar nu era să îi mai fac şi trafic… Capturile de ecran rămân şi sunt făcute după ce respectivul mi-a răspuns la email şi a spus că va scoate poza, lucru nerealizat încă. În plus, ca să îl lămuresc pe el, că se întreba ce drept am asupra pozei, îi spun că fotografiile aparţin Silviei Ivănuş şi mi le-a trimis pentru a le pune pe site-ul de unde le-ai “furgăsit” tu. Watermarkul cu alisim a fost TOCMAI pus pentru a evita folosirea lor. Poza cu Ioan Cojocari nu îmi aparţine, dar eu am acordat creditele cui trebuia. Mătăluţă, ai furat pe faţă!

Mă simt revoluţionară în seara asta. Nu mă ţine mult , dar când mai am momente din astea îmi vine să mut munţii, după ce mă ridic de pe jos, mă scutur de praf, înjur în dreapta şi stânga, mă cert, mă revolt. Cred că e foarte sănătos să faci revoluţii, interne şi externe. Acest cuvânt – revoluţie  – s-a potrivit şi cu întâmplările externe ale zilei.

Am găsit şi o melodie potrivită pentru starea “che-guevaristă” (:D) de azi, versurile fiind la fix.

Elementary, my dear readers. Sherlock Holmes este dr. House, iar dr. Watson este, de fapt, dr. Wilson. Holmes – House, Watson – Wilson. Dr. House este un detectiv medical, este la fel de inteligent, de încurcă-tot şi de aparent insensibil, neglijent şi nepăsător ca şi Holmes, în timp ce Wilson este Watson, pentru că stă legat masochistic de omul care face să îi curgă adrenalina prin corp, îl ajută, îl salvează, îl completează. La Watson, adrenalina e din cauze fizice – aventură, pericol -, la Wilson e de ordin psihologic.

Mi-a plăcut Sherlock Holmes, în regia lui Guy Ritchie, dar nu s-a ajuns la perfecţie. Se pare că sunt tare pretenţioasă la filme. Criteriul e că, dacă strâmb din nas la ceva, nu e perfect. Ăsta e criteriul meu şi gata. Voiam să scriu ce nu mi-a plăcut, dar nu vreau să stric jocul pentru cei care nu au văzut filmul până acum. Ca idee generală, povestea centrală şi personajul negativ nu m-au încântat, însă finalul a fost bun. Mi-au plăcut filmările cu încetinitorul, atmosfera sumbră londoneză, parcă erau imagini HDR, iar genericul de final este excelent. Este un film alert, aşa cum îi place lui Guy Ritchie.

O altă asemănare pe care am găsit-o a fost că Holmes a fost mai degrabă un James Bond, după felul în care scapă din capcanele explozive şi la cum se bate cu adversarii.

- un alt telefon mobil. Acuşi se fac doi ani de când folosesc un Nokia 3110, încep să mă simt în urmă… Visez şi eu la un HTC (de fiţe, cum îi spuneam lui Luci ), sau ceva cu touchscreen, dar nu am bani de el. Caut, caut… Măcar să aibă ecran mare, să fie gen slide şi să îmi pun net pe el, să pot twitter-i din autobuz. Hahaha.

- un tv nou, cu ecran plan, pentru că am televizoare în casă care au deja 20 de ani, iar cel la care mă uit eu are şi el vreo 18 şi se numeşte Goldstar (oh, yes). Nu mai spun că ocupă o grămadă de loc de aşezat praful…

- un router, să mă scap de căblăraiele din cameră ar fi necesar, cu siguranţă!

- un cd în maşină, pentru că m-am săturat să ascult radiourile şi detest reclamele şi orice alt gen de întreruperi vocalice, iar stickul acela de brichetă nu îmi mai merge, nu ştiu de ce.

- un computer pe care să se poată juca ai mei părinţi pe net, mai slăbuţ, fără pretenţii. N-are nimeni de donat, apropo?

- ăăăăă, bani grămadă, să mi le cumpăr, fără a mă gândi că dacă iau ceva din lista asta renunţ la altceva, mai necesar (facturi, rată, benzină, alte cele).

Asta era din seria de dorinţe materiale pentru anul 2010, că şi aşa a trecut, iaca, prima lună din an. De fapt, pe primul loc la banii puşi deoparte cu pipeta e mica vacanţă la Berlin din primăvară, dar poate o să se întâmple un miracol şi voi avea şi pentru celelalte. Sunt o visătoare in-cu-ra-bi-lă!

Am avut parte de mult New York în ultimele zile. De la melodia lui Jay Z şi Alicia Keys – Empire State of Mind la filmul New York, I Love You, la promo-ul pentru Sex and the City 2 (care apare la finele lunii mai, iupiiii!) sau la filmul It’s complicated. Printre altele, am văzut şi Carrie, film care credeam că e mai horror decât e în realitate.

Aşadar, New York is my love, de voi fi apucând vreodată să îl văd în viaţa asta… Până atunci, The Big Apple m-a cucerit, o dată în plus, în New York, I Love You, un film despre iubiri şi momente stânjenitoare, oameni care se cunosc în NY, poveşti separate, sensibile, conexiuni umane spontane, bucăţi de poveşti lipite perfect de regizori-actori şi un tot dedicat lui Anthony Minghella (regizorul a două din filmele mele preferate:  The Talented Mr. Ripley şi The English Patient), care a decedat în mai 2008 şi nu a apucat să vadă filmul la care lucrase. Mi-a plăcut.

Am văzut şi It’s Complicated, nu e extraordinar, dar e ok pentru genul pe care îl reprezintă. O poveste de dragoste la vârsta a doua, cu Meryl Streep şi Alec Baldwin divorţaţi şi amorezaţi pasional după zece ani de la divorţ. Al treilea film, cum spuneam mai sus, a fost Carrie, film din care văzusem numai bucăţi sângeroase, care nu mă îndemnau să îl văd pe tot. Pentru anul 1976 când a fost făcut, cu siguranţă e un film horror, dar între timp am văzut creaţii “mai” monstruoase.

Să vedem şi trailerul de la Sex and the city 2, aş zice.

Mă tot tentează zilele astea să mă uit peste scrisorile vechi din cutii. Nu o fac. Racii nu se desprind cum trebuie de trecut niciodată. O privire în cutia cu amintiri m-ar atrage înăuntru ca în nişte filme pe care nu ştiu să le numesc acum.

Apropo de filme şi de trecut, mă tentează să revăd “The English Patient”, unul din filmele mele preferate. Căutând un video cu filmul acesta pentru a-l ataşa aici, am găsit şi o melodie nouă şi imagini din film. De relaxare, cât să mă trimită în weekend.

De vreo oră şi ceva mă muncesc să completez nişte acreditări de presă pentru anul în curs. Scris nume, numere de telefon, emailuri, numele şefului, adresa redacţiei, faxuri, domeniile pe care lucrezi, ce fel de presă eşti, ce funcţie ai. Toate acreditările pe care trebuia să le completez au venit de la instituţii subordonate MAI – Poliţie, Poliţie de Frontieră, DGA, ISU, Jandarmi (de două feluri), Penitenciar… Interesant este că pe toate trebuie să scriu unde locuiesc, seria şi numărul din buletin, dar şi unde m-am născut şi când m-am născut. Bănuiesc că sunt cerinţe necesare din moment ce primesc informaţii considerate confidenţiale…

Ok, deşi a durat o oră şi ceva să scriu cu mâna pe foi, treaba aceasta durează de aproape o lună. Mi-a trebuit ştampilă de la firmă (ba nu era la sediu, ba nu m-am dus eu), mi-au trebuit semnături de la şefi, care ori nu erau, ori nu ne-am întâlnit să dea cu pixul. Acum nu am legitimaţie de presă. La unii trebuie ataşată copie. Dacă eşti freelancer ce faci? Bine, acum am o redacţie, o să îmi fac şi o legitimaţie, dar nu era strict necesară. În 2009 am trecut prin toate fără legitimaţie. Foile au trebuit scanate, pentru că era nevoie de ştampile şi semnături. Scanerul de la redacţie este momentan nefuncţional. Bun, trimit pe fax, altă bătaie de cap de care nu ştiu când am răbdare. Formularele sunt diferite, o să le încurc între ele, încurc numere de fax. Nu am răbdare de aşa ceva şi nu am secretară să facă treaba asta.

Totuşi, mi se pare mai corect să mă muncesc puţin, chiar o dată pe an, deşi lunile trec foarte, foarte repede când e vorba de chestiile astea birocratice. E  mai corect aşa, decât să fiu scosă din listele de presă ale instituţiilor pentru simplu fapt că nu trec des pe la ei, ca să mă vadă la faţă.

Să luăm exemplul pe care îl ştim toţi, Primăria Timişoara. Biroul de presă e mare: un angajat trimite sms-uri, altul dă un gen de comunicate de presă, altul anunţă proiecte de hotărâre şi dezbateri publice, altul dă declaraţii de presă, altul îţi mai dă informaţii pe surse etc. etc. Ce se întâmplă atunci când ai nevoie de o declaraţie de la această instituţie? Ştim cu toţii, uneori nu se răspunde la telefon, alteori eşti trimis direct la vreun director pe care îl căutai, dar care nu vrea să vorbească pentru că, evident, instituţia are purtător de cuvânt. Eh, exemple sunt cu nemiluita şi mulţi colegi care au de-a face cu această instituţie ştiu cum decurg lucurile. Desigur, peste toţi cei de la biroul de presă se poate lăsa uitarea sau preferinţele de ordin personal. Nu de puţine ori am auzit colegi care spun că nu pot să “dea” în primărie, pentru că riscă să nu mai primească informaţii de nici un fel şi aici intră şi sms-urile care te anunţă când NU are loc o conferinţă de presă sau dacă primarul se duce în vreo vizită neaşteptată care SE DOREŞTE a fi mediatizată.

Nervoşi pe această situaţie, colegii au mai propus boicotarea instituţiei, să nu mai scrie nimeni nimic de ei, dar ideea nu are şanse de succes, mereu se va găsi vreun “spărgător de grevă”. De fapt, poate nici nu au nevoie de presă în ce au de comunicat, dar asta e altă poveste. Este aberant să fi scos din listele cu jurnalişti pe criteriul “nu ştiam unde mai lucrezi” (sună şi întreabă, trimite un mail, că nu te costă, sau, cel mai corect TE ANUNŢ EU CÂND NU MAI VREAU COMUNICATE/SMS-URI DE LA TINE) sau, cum am păţit eu “păi tu lucrezi la CJT, ce mai cauţi la Primărie?”.

Păstrând tonul experienţelor personale, vreau să precizez că NU POT FI PESTE TOT şi nici nu încerc. Nu pot să merg tot la două zile la uşile din Primărie, să mă identific gardienilor şi apoi să caut subiecte. Nu am timp pentru aşa ceva, pentru că EU MĂ OCUP DE TOATE unde lucrez acum şi sunt SINGURĂ. Nu pot nici să merg la instituţii, ca să mă cunoască purtători de cuvânt cu care nu am vorbit poate niciodată. NU AM TIMP. Vreau doar să primesc comunicate de presă, să pot decide eu ce mă interesează şi ce nu. Dacă mă interesează, pun mâna pe telefon şi sun. Dacă nu mă interesează, e aberant să ţi se spună: “nu scrii despre noi, nu te mai anunţăm”. Sunt eu absurdă?

Revenind la cazul Primăriei Timişoara (care taie şi spânzură în lista şi aşa tot mai subţire de oameni de presă din oraşul acesta), avem în contrapartidă instituţii care trimit comunicate de presă şi persoanelor care nu mai lucrează în presă de ani de zile.

Concluzia mea e aceasta: VĂ SPUN EU CÂND NU MAI LUCREZ ÎN PRESĂ ŞI NU MAI SUNT CURIOASĂ SĂ VĂ CITESC COMUNICATELE. Mulţumesc.

Mi s-au terminat ideile, de nu am mai scris de ceva vreme? Nu vă îngrijoraţi, de fapt, ele nu se termină niciodată. În creieraşul meu se mişcă mereu câte ceva, dar lucrurile ajung mai greu în scris. În ultima vreme, tot mai multe persoane mi-au spus că îmi citesc blogul. Eu nu prea înţeleg de ce. Mărturiseam unui vechi amic care m-a regăsit cu contul de pe alte site-uri că deseori, după ce scriu, îmi vine să şterg totul. Nu pentru că nu mai cred în ce am scris (de obicei, scriu noaptea târziu), ci pentru că îmi dau seama că, deseori, scriu la nervi, iar a doua zi mai găsesc şi circumstanţe atenuante pentru cei care mă irită. Aşa că acum mă gândesc de două ori înainte de a-mi expune “aiurelile” şi fac asta mai ales gândindu-mă că aproape nimic nu merită…

Tot ce văd, aud şi tot ce simt nu îmi aduce nimic nou, toate sunt deja vu-uri, se repetă într-un circuit exasperant. E şi asta o formă de rutină, chiar dacă zilele nu sunt identice, baza e aceeaşi. Şi când e aşa, fac pauze de blog şi ascult muzici. Cred că am o plictiseală cronică.

Vă întreb pe voi, cu toţii, pentru că pe twitter nu am avut prea mult noroc:

Există în Timişoara, în zona Unirii – centru un loc cu internet wireless şi unde să NU se fumeze? Să nu fie restaurant, evident, să fie o cafenea simplă, normală şi cu mirosuri normale.

Mi s-a propus Cărtureşti, e o idee, dar nu ştiu dacă este internet. Parcă la o librărie simt nevoia să vorbesc în şoaptă dacă stau la bârfe cu vreo prietenă… Vreau înapoi Segafredo fără fumuri!!! 

Rog ajutor!

Asta ascult, asta respir, asta gândesc.

Asta am scris:

Despre cum la Penitenciarul din Timişoara deţinuţii cultivă ciuperci pleurotus, despre cum unitatea de detenţie cu regim deschis şi semi-deschis a devenit o adevărată fermă care primeşte chiar şi subvenţii de la stat pentru agricultură. Un subiect despre care mi-a plăcut foarte mult să scriu, aşa cum spuneam în postarea anterioară că nu prea mai simt. Titlul articolului nu îmi aparţine, din păcate. Mai erau multe de spus/scris despre povestea fermei Penitenciarului. Vă las pe voi să o descoperiţi mai departe, să faceţi poveşti “exclusive”.

Hai să recunoaştem, dragi colegi, deseori ne urâm între noi. Chiar şi la greu, cum se zice că ne e acum, nu suntem în stare să ne ajutăm unii pe alţii cu adevărat, fără a avea beneficii personale, fără a urmări un scop. Eu nu fac asta, eu ajut, necondiţionat, aşa că o să mă exclud dintre cei despre care vorbesc în continuare.

Se dovedeşte că vă urâţi între voi, pentru că, undeva ascuns în suflet, vă bucuraţi de eşecul celuilalt, chiar dacă vă e simplu coleg şi nu aţi avut nimic de împărţit personal cu acel coleg. Sunteţi în stare să vă daţi unii la alţii în gură, la figurat, pentru o exclusivitate, scrieţi texte exagerate şi cu multe părţi scoase din context, doar ca să pară mai senzaţional, pentru că informaţia reală este mai puţin interesantă, dar “rotunjită” pe ici-colo are “cărniţă”. Subiecte sunt cu duiumul şi nu vreţi să le faceţi pentru că nu vă mai interesează. Sunteţi frustraţi şi plătiţi ca dracu’, de ce să mai depuneţi efort? Aveţi dreptate.

Sunteţi puşi să scrieţi zeci de mii de semne pe zi, aşa că poate mai şi greşiţi, iar când vi se atrage atenţia, prieteneşte, că aţi greşit, nu ştiţi decât să ironizaţi şi să îl acuzaţi pe cel care vă atrage atenţia, uneori subtil, alteori direct, că îi este ciudă că nu a scris el. Sau vă plângeţi că aveţi prea multe de făcut, de parcă pe cititor îl interesează în ce condiţii lucraţi şi îi pasă că aveţi de documentat şi de scris j-de mii de caractere.

Pe mine nu mă interesează exclusivităţile prea tare. Nu vă ridică nimeni nicio statuie, vă luptaţi cu nişte orgolii, de cele mai multe ori, propriile orgolii. Şi asta arată, o dată în plus, că sunteţi răi, deşi purtaţi o mască a compasiunii.

Fiecare mediu de presă va răsufla cumva uşurat că îi moare adversarul, că se decimează. Îl baţi cu părere de rău pe umăr pe coleg, ca să joci actul, şi spui aşa cum face noul meu personaj preferat, Sheldon, din The Big Bang Theory: “There, there”, iar în sinea ta strigi fericit şi în surdină “Bazinga!”.

Cititorii care comentează la textele despre soarta presei din România scriu că aşa merităm, că e bine să existe epurare, că prea multă prostie promovaţi atâţia dintre voi, promovaţi tot felul de nulităţi şi de subiecte fără rost. Mă tem însă că sita asta prin care ne cernem nu va fi suficient de deasă. Hai să recunoaştem: câţi dintre cei care citiţi acum postarea asta mai scrieţi SINCER pentru cititor, cu gândul la personajul anonim care vă citeşte articolul? Cât din ce scrieţi este pentru a vă face norma pe zi, pe lună şi câte din subiectele propuse sunt pentru a satiface, de fapt, dorinţa şefilor? Eu recunosc, am un sentiment de suprasaturare, uneori nu vreau să scriu şi nu mă simt în stare să scriu măcar niciun rând, mă urnesc tot mai greu să dau un telefon şi să verific subiecte, să cer o părere. Mi-a dispărut pasiunea tinerească, scriu foarte des mecanic, nici nu îmi dau seama când termin câte un text şi e tot mai rar să îmi şi placă cum am scris. Dar nu mă plâng niciodată din suflet, nu am urât niciodată meseria asta, nu o să o fac niciodată şi nici nu o să urăsc vreun coleg pentru că a scris ceva mai mult sau mai bine decât mine.

Mai e ceva ce nu pricep. Unii dintre colegi înjură foarte des ceea ce fac, par că scuipă frustrarea şi insatisfacţia din suflet, dar nu mişcă un deget ca să îşi schimbe viaţa. Dacă nu mai suporţi, opreşte-te sau măcar fă ceva din care să reiasă că vrei să schimbi. Nu poţi urî azi ceea ce faci şi mâine să te văd că eşti intrat în transă adrenalinică, excitat de vreo ştire de senzaţie pe care o descoşi două zile la cafea. Undeva e o neconcordanţă.

“Atacurile astea energetice” mă obosesc.

P.S. Postarea e despre uscăturile din pădure, nu despre pădurea de uscături.

versus

1. Andreea Esca, prezentatoare a Ştirilor Pro TV, şi-a petrecut vacanţa de iarnă la Paris şi Londra, alături de familie şi prieteni, informează postul de televiziune. Vedeta şi-a început vacanţa la Paris, unde, de altfel, a petrecut şi Crăciunul, alături de familie şi prieteni.

blablabla

În apropierea Revelionului, vedeta Pro TV a plecat împreună cu familia la Londra. Au decis să plece cu trenul şi, din cauza zăpezilor, se gândea deja la o transmisie live din Eurostar, însă au ajuns cu bine şi fără întâziere la destinaţie. Programul pentru cele câteva zile petrecute în capitala Angliei a fost foarte încărcat. 

yada yada yada

Vedeta a ajuns, de asemenea, la un târg de antichităţi, la o mulţime de magazine de jucării şi chiar în faţa celebrei librării unde Julia Roberts şi Hugh Grant au filmat “Nothing Hill”. Un loc deosebit descoperit în această vacanţă a fost un cartier de punkeri. Vedeta s-a împrietenit cu doi dintre ei şi a fost invitată să le viziteze atelierul de creaţie. Fiind în Londra, nu a putut lipsi nici turul turistic cu London Bus.

…..

Pe 1 ianuarie, spectacolul a mers mai departe, de această dată cu o paradă nemaipomenită, iar reprezentanţi ai liceelor, organizaţii caritabile de tot felul, şcoli de dans, şcoli de sport, staţii de radio, oameni cu maşini de colecţie, teatre, circuri au defilat în costume inedite, timp de câteva ore.
etc etc etc.

2. Un studiu UE privind starea socială în anul 2008 arată că 76% din români nu îşi permit o săptămână de vacanţă în altă parte decât acasă, 49% nu îşi permit o maşină personală, în timp ce 19% nu îşi permit o masă cu carne, pui sau peşte o dată la două zile. (ştirea e la zi, acu s-or fi terminat de calculat )

Of, nu mă gândeam la asta. Cosmin Lungu era ca o alinare pentru mine, deşi nu ne cunoşteam prea bine şi ne vedeam rar, deseori la Cărtureşti. Tot timpul era vesel şi mă înviora numai dacă ne salutam şi schimbam amabilităţi.

Ultima dată ne-am văzut la conferinţa de presă de la “Plai”, în septembrie. Nu prea pot să spun multe, căci nu i-am stat alături, dar ştiu că am pierdut dintre noi un om de excepţie. Odihnească-se în pace!

Otilia spune, frumos, somn uşor, Cosmin! A scris şi Richie şi Simona… Şi Ziua de Vest…

Foto: agenda.ro

Am primit de la Vio o leapşă cu “greutate”. În primul rând pentru că vine pe filieră “grea”, Ciutacu, Voiculescu, Năstase (sic x 3!), a ajuns la Sibilla, apoi la Vio şi el mi-a pasat-o şi mie. Am fost toţi întrebaţi ce am învăţat în 2009. La prima gândire, rezultatul a fost că nu am învăţat mai nimic, dar ar fi cam trist să fie aşa. După câteva zile de gândire însă, rezultatul e cam la fel. Câteva chestiuni pe care ar fi trebuit să le învăţ există, dar nu ştiu dacă o să dovedesc că am învăţat din ele. Asta va demonstra numai viitorul. Pot contura nişte idei pentru această leapşă.

- La nivel profesional, am învăţat că mă atrage administraţia şi mi-aş dori să urmez această linie pe viitor.

- La nivel relaţional, am învăţat că ar trebui să nu mă mai bazez pe nimeni decât pe mine însămi.

- Totuşi, am învăţat că fără ajutor, uneori nu ies lucrurile cum trebuie, aşa că am văzut că mai există oameni de bine în locuri unde nu mă aşteptam.

- Am învăţat să tac mai mult, deşi nu-mi place să fac asta.

- La nivel general, mi-am reamintit că lucrurile nu sunt tot timpul aşa cum par. Uneori sunt mai rele, alteori sunt mai bune.

- Am mai învăţat să fiu o prietenă şi mai bună, deşi sunt puţini aceia care realizează asta.

Până la urmă, am învăţat destule, teoretic. Tind să le uit, din păcate…

Leapşa merge mai departe către Alexandra, Dragoş, Simona şi Vali. O poate face oricine, de fapt, nu-i problemă.

Vali Şerbănuţ

Moment publicitar

Alecu Grigore şi Studio Hreniuc au organizat, sâmbătă, prima întâlnire a fotografilor timişoreni. Sesiunile de training au fost deschise pentru amatori, avansaţi şi curioşi în arta fotografiei din Timişoara. La eveniment au participat aproximativ 35 de fotografi, două fotomodele şi un makeup artist.

Cu acest prilej s-au întâlnit oameni pasionaţi de fotografie, s-a pozat, s-au schimbam impresii şi s-a testat aparatura foto. Organizatorii doresc ca evenimente asemănătoare să aibă loc cel puţin o dată pe lună.

Foto: Alex Hreniuc

Mie nu îmi plac SF-urile; un film în care mă implic total înseamnă să îmi imaginez şi eu lucrurile aşa cum le văd pe ecran, să le pot parcurge mental odată cu personajele, să fiu “alături” de ei în acţiune. Or, un film SF îmi întrece, aşa cum e normal probabil, imaginaţia şi îi pierd din esenţă încercând să îl înţeleg.
Mi se spusese că Avatar intră în seria de filme pe care trebuie să le vezi înainte de a muri. O fi fost o exprimare nefericită, ţinând cont că s-au mediatizat atâtea cazuri de suicid. Per ansamblu, filmul mi-a plăcut, dar nu ajung la nici un fel de fanatism. Ţin să precizez că m-am dus la acest film fără a citi nimic despre el, nu ştiam decât de “Pandora” şi de depresiile pe care le creează după ce îl vezi (sic!).
La final, mi-am spus “acest film e prea mult”, e prea multă violenţă (mi-a amintit de “300″, culmea, şi acolo era acţiune înlănţuită pe zeci de minute) şi efecte speciale exagerate, dar de apreciat că realizatorii lui au gândit şi pus în scenă aşa ceva. Următoarele idei mi-au venit pe parcursul filmului şi le mai ţin minte acum. (Probabil o să îl mai văd o dată şi voi mai face adăugiri dacă va fi cazul).

- M-am lăsat prinsă de firul poveştii, trebuie să recunosc.
- Povestea de dragoste dintre protagonişti mi s-a părut clişeică, lucru care m-a cam dezamăgit. Aşadar amorul umano-na’vi era previzibil, iar în timpul filmului mi se derulau şi alte filme în care “ăla nou în peisaj ia fata”.
- M-a surprins şi cât de primitori au fost indigenii cu “omul din ceruri”, tare iute l-au primit, cu toate semnele care i se arătaseră fetei.
- Nu ni s-a explicat de unde ştiau na’vi engleză…
- Mă aşteptam mai mult la partea de 3D, dar şi aşa au avut farmecul lor în film.
- M-am revoltat pe specia umană, umanoizii mi-au părut similari cu americanii care vor facă “ordine” în Orientul Mijlociu.
- Mi-a curs şi o lacrimă, dar nu mai ştiu la care fază.
- Peisajele, atât de multe verde, m-au lăsat, la propriu, gură-cască la ecran.
- Aş fi vrut să zbor şi eu ca ei pe creaturile alea a căror nume complicat l-am uitat, desigur.
- Am încercat să găsesc mesaje ascunse, m-am surprins deseori în film întrebându-mă: dar cu asta ce-a vrut să spună Cameron?
- Am înţeles că filmul nu e recomandat celor sub 15 ani. La cinema erau şi mai mici de atât. Mi s-a părut foarte violent şi pe alocuri greu de privit.

Ca o concluzie generală, pot să spun că mi-a plăcut. M-a surprins, m-a revoltat, m-a emoţionat, deci şi-a atins scopul, nu? “Avatar” e o experienţă de privit la cinema. Nu are rost să stricaţi experienţa asta văzând filmul la o calitate proastă doar pentru a spune că l-aţi văzut.