Aşadar, am văzut şi eu un miting electoral de mari dimensiuni pentru prima dată şi pot să spun că nu am fost dezamăgită, în sensul să s-a ridicat la aşteptările mele. Care erau aşteptările: multă lume portocalie adusă cu autocarele din patru judeţe, însemne de aceeaşi culoare, pancarte şi mesaje cu conţinut aşteptat, faze de repetiţie pentru a se striga în cor “BĂ-SES-CU, BĂ-SES-CU!”, antrenamente pentru scuturat la unison steguleţe şi ridicat pancartele. Aceste condiţii fiind întrunite, mitingul a fost cel preconizat de imaginaţia mea.

Din alte puncte de vedere (evocate în discuţiile ulterioare cu colegi), mitingul a fost un eşec, pentru că a lipsit timişoreanul de rând, neînregimentat politic. Eu nici nu m-am aşteptat să vină aceşti oameni. Timişoreanul e atât de rece din punct de vedere politic, cred că se ştie asta deja… Familia mea a fost acolo, pentru că mi-au venit rude din Sălaj şi au mers să îl vadă pe Băsescu, cred că de curiozitate (va trebui să îi întreb, sunt curioasă şi eu cum li s-a părut evenimentul politic). Au fost şi alte persoane, care nu sunt membri de partid, dar sunt apropiaţi de această lume. Dacă eu nu mergeam azi, sigur nu s-ar fi dus nici ai mei.

Discursul lui Băsescu mi-a plăcut, trebuie să recunosc. Am avut impresia că mi-a citit blogul (hahaha!) şi mi-a răspuns la ce am scris în legătură cu liniştea pe care o doresc în ţară. Pe de altă parte, a avut un mesaj referitor la mediul rural şi la înfiinţarea de IMM-uri în comune, lucruri care mă preocupă şi pe mine de câte ori am discuţii cu primarii din judeţ. Nu mai detaliez alte aspecte referitoare la discurs, dar cred că nu e nimeni care să spună că Băsescu nu ştie să atragă publicul interesat. Publicul neinteresat este, însă, mult mai mare.

Totuşi, a fost o replică a lui Băsescu ce putea stârni interesul şi comentariile timişorenilor: “Pe aici nu se trece”, a spus preşedintele, referindu-se la istoricul Timişoarei cu revoluţia. Un adevăr important pentru timişorenii care se plâng deseori că sunt uitaţi de guvernanţii de la Bucureşti, nu-i aşa?

Sunt lipsită de interes cu privire la alegerile prezidenţiale. Mai discut despre ele, dar nu mi-am pus problema prea tare legat de ce se va întâmpla. Mai rău, nici nu le-am ascultat discursurile electorale ca un alegător, ci din perspectivă jurnalistică şi nici aia prea atentă. A început să nu-mi mai pese.

Azi l-am ascultat pe Sorin Oprescu la Timişoara, o declaraţie politică pe care a făcut-o în faţa camerelor, reflectoarele pe el, cu o mină studiată şi o mână în buzunarul pantalonilor. Nu mi-a plăcut deloc. Nu e deloc imaginea doctorului pe care mi-o formasem cu ochii în tv. Despre mesajul politic nu mai am ce adăuga. Nu am reţinut mai nimic din ce a spus, nu m-a atras cu nimic. Crin Antonescu m-a cucerit imediat după ce a devenit preşedinte al PNL, iar apoi mi-a scăzut interesul (nu ştiu dacă e din vina lui sau a mea, am început să mă plictisesc relativ repede de orice). Pe Băsescu îl voi revedea sâmbătă, la un miting electoral veritabil, cu peste 15.000 de oameni. Şi totuşi în afară de a fi el însuşi, Băsescu ce promite să mai facă? Geoană… mi se pare un roboţel vorbitor. Nu, e Ken a lui Barbie… un Ken care nu dă prin Timişoara, deşi aş vrea să-l văd şi pe el la o baie de mulţime din asta. Vadim, oh, come on, nu-s de la ospiciu… Hunor… nem, e teoria votului risipit.

Mi-am adus aminte de o declaraţie a lui Traian Băsescu, în care spunea ca dacă Geoană iese preşedinte va fi mult prea multă linişte. Dacă aş şti că Băsescu are dreptate, aş vota Geoană cu două mâini, pentru că vreau linişte şi cred că toţi vrem asta. Nişte fapte vrem, nu vorbe, că ne-au ajuns 20 de ani. Şi Oprescu spunea ceva de linişte azi şi că să lucreze în armonie instituţiile statului, bla bla, dar contează şi cine o spune… iar când o spune Oprescu pe care l-am zărit azi… no, thanks, next!

Poate, pe final de campanie, o să prind mai mult interes şi voi lua o decizie. Acum sunt mai degrabă focusată pe treburile mele. Eu sunt mai importantă pentru mine decât ce aberează politicienii.

M-am tot gândit la prieteni şi prietenii în ultima perioadă, m-am gândit că după o vârstă nu mai ai chef de oameni noi în viaţa ta, am pus etichete pe prieteni şi prietenii şi s-au generat nişte idei mai detaliate. Cred că tot acest an mi-a fost marcat de acest fel de comuniune între două persoane (pe lângă criza economică, cea politică, aia morală şi mai ales “criza” de oameni), iar din acest punct de vedere finalul de an nu va fi unul aşa de bun precum începuse…

În primul rând pentru că oameni pe care mă bazam pentru momente mai grele au dispărut din peisaj, dar nu înainte de a mă încuraja şi a-mi spune că mă vor ajuta. Verba volant… Asta îmi aminteşte de faza aceea din filme în care i se spune unuia să îşi dea drumul pe spate că îl va prinde un prieten; ai sau nu încredere să faci asta? Eu nu am avut oricum, îmi păstrasem rezervele… Categoria de oameni “bolduiţi” s-a evaporat, uşor, din viaţa mea.

O altă categorie sunt prieteni pe care îi văd rar, le vorbesc rar, ne împărtăşim durerile şi mai rar, dar dacă ajung la moment de criză, pot să apelez la ei. Am destui aş crede, din fericire. Pe de altă parte, există în viaţa mea persoane cu care pot despica firul în 14 zilnic, dar să nu reuşească să îmi atingă coardele sensibile şi faţă de care păstrez rezerve, din nu ştiu ce motive. Există şi categoria aceea a cunoscuţilor care au întins mâna de ajutor la care nu te aşteptai, lucru care mă face să cred că mai există speranţe de ceva bine în lumea asta. Mai am relaţii care ard ca un foc de tabără, pasionale ca o poveste de amor, şi care se sting brusc, dintr-o banalitate. Sau poate nu se sting, se domolesc, dar fără pasiunea aia, nimic nu mai e la fel. Nu în cele din urmă, am intrat în relaţii în care joaca a fost atât de frumoasă, completările atât de perfecte, iar sincronizările periculoase astfel încât finalul nu putea fi decât unul fatal (ah, sunt pesimistă uneori). Pun prea mult accentul pe aceste ultime două categorii, mda, ca o pasională ce sunt…

Din fiecare categorie poate să reiasă o alta, se pot combina între ele pe anumite aspecte pentru a forma un tot. Sunt altfel cu fiecare şi nu prea ştiu cum am reuşit asta ori dacă este ceva diferit la mine faţă de modul de interacţionare al tuturor oamenilor.

Cu trecerea anilor am sesizat – şi nu doar la mine – că nu mai am chef de oameni noi, deşi uneori au farmecul lor. Oamenilor noi le spui iar despre trecutul tău şi te plictiseşte să le mai dezvălui lucruri pe care le-ai pomenit de atâtea ori. Te-ai obişnuit cu prietenii vechi, ei îţi ştiu backgroundul, nu mai simţi nevoia să îi impresionezi cu nimic, te-au văzut şi cu părul ciufulit şi ochii umflaţi de somn, dimineaţa, în pijamale. Alteori, întâlnim persoane atât de simpatice încât ştim că îi vrem în viaţa noastră şi atunci reiei poveştile deja spuse. Sau, tocmai pentru că sunt noi, le spui lucruri care le-ai omis în faţa celor vechi. Ştii că nu te vor mai judeca, dacă nu îţi ştiu tot trecutul.

Cert este că mi se pare oarecum nefiresc să mai formezi prietenii adevărate de pe la 30 de ani în sus. Să cunoşti acum pe cineva şi să te gândeşti că peste 5 ani şi chiar mai mult, omul acela e tot acolo… hmm… Sunt curioasă dacă se poate. La mine relaţiile mai vechi au cam dispărut şi cred că a fost şi din vina mea. Nu-mi asum în totalitate acest fapt, pe motiv că “de ce să mă simt eu prost că nu te caut? Tu nu ştii să o faci?”.

N-am descoperit nici o cheie a prieteniei în această postare, nu ăsta era scopul. Uneori, vreau să abordez pe blog şi lucruri mai personale, fără însă a deveni prea intimă cu cei care mai nimeresc pe aici. Deşi, evident că ar fi mai simplu cu necunoscuţii, decât să îmi spun trăirile în faţa celor care mă cunosc, dar cu care nu am tangenţe…

A intrat şi pe la noi moda cu chefurile de Halloween şi pot să spun că prefer un eveniment cu tematică din aceasta, dacă tot e să importăm chestii americăneşti. Asta în comparaţie cu un Valentine’s siropos.

Tema postării este totuşi o reclamă la costume de închiriat pentru ocazii de acest gen. Pe mine m-a ajutat www.desyangel.ro. La ei poţi găsi şi costumaţia mea de vrăjitoare (cu pălărie, mătură şi un fel de rochie ), măşti, clowni pentru petreceri pentru copii şi tot felul de haine care te ajută să ieşi din tipare la asemenea chefuri. De obicei, când venea vorba de închiriat costume, toţi îmi dădeau soluţia de a merge la Teatrul Naţional, pentru că nu ştiau că sunt şi firme specializate în Timişoara. Site-ul are prezentate mai mult costume pentru copii, dar există multe soluţii şi pentru adulţi. Dacă Halloween-ul a trecut, vine oricum Crăciunul şi mai e nevoie de un pic de culoare şi voie bună.

Foto: Alex Hreniuc

Spre mirarea cuiva (tu, păpuşă, da, da ), îmi revine Papi în gând, dar nu ştiu de ce, că acuma e toamnă şi deja lumea s-a mutat înăuntru şi înăuntru e fum şi mă îneacă şi e înghesuială, dar na… din când în când e bun şi un Papi afumat. Ocazie cu care ascultăm şi Editors, despre care numai am auzit, dar nu i-am auzit.

În caz că s-a înţeles că mi-ar fi ciudă că am fost concediată, subliniez că nu este aşa. Mi-aş fi dat demisia singură, într-un timp destul de scurt.

Mi s-a reproşat că am tratat pe blog acest subiect, iar răspunsul meu este unul singur: suntem într-o ţară liberă, iar eu comunic ce vreau eu pe blogul personal. Aici nu mă subordonez decât bunului-simţ şi atât. Nu mă interesează cine se simte deranjat.

O altă remarcă a fost că “nu am fost pregătită pentru acest post”. Apropiaţii ştiu despre ce post este vorba, pentru restul nu trebuie musai să dau lămuriri publice. Iar celor care propovăduiesc ideea dintre ghilimele le spun, fără nici un pic de modestie, că eram prea bună pentru acel post.

Mai adaug că prefer să evoluez, nu să involuez (chiar şi pe vreme de criză), prefer să mai învăţ şi eu – că am de învăţat, ştiu – nu să stagnez. Chiar e atât de greu de crezut?

Subiectul acesta este încheiat, nu mai am ce lămuriri să dau nimănui. Nu a fost o experienţă nasoală, a fost o experienţă tipic românească. Nu o regret, nu mi-o mai doream, s-a încheiat la timp, indiferent că a întrerupt-o altcineva sau aş fi oprit-o eu, e acelaşi lucru. Nu m-a luat prin surprindere nimic din punct de vedere personal. Nu mă mai “leg” de oameni noi, aşa că nu au nici cum să-mi afecteze starea psihică dacă mă bârfesc după ce mă cunosc. Foştilor colegi, le doresc (sincer) succese, la fel şi celor care m-au susţinut să testez această experienţă.

Nu mai ştiu dacă am scris vreodată pe blog cum am ajuns eu să fac presă. Adevărul e că mă mir şi eu acum. De unde mi-o fi venit mie ideea, în clasa a 12-a să urmez o facultate de jurnalism nu ştiu… Nimănui nu i s-a părut potrivit cu personalitatea mea. Am fost un copil timid şi fără tupeu. Nu m-am schimbat excesiv de mult nici acum.

Cândva, în timp, am realizat că e ceva nou în felul meu de a fi. Analizând această noutate şi întrebându-mă de unde a apărut, mi-am dat seama că vine din experienţa la ziarul “Timişoara”, unde ştim cam toţi ce trebuie să rabzi. Noutatea din mine era că începusem să mă apăr, uneori mă trezeam a fi obraznică, începusem să comentez. Bunul simţ mă împiedica să fac toate acestea des, dar şi când limita extremă era atinsă, nu mă mai interesa ce scot pe gură. Te eliberezi.

Ca să ajung la prezent… firea conflictuală, nesupusă şi neaplecată m-a trimis din nou în starea de lipsă de ocupaţie. Oh, da, am fost concediată înainte de angajare. Aproape că e amuzant. De fapt, e! Este absolut fantastic că am fost concediată pentru că am ales că bag într-un jurnal de ştiri de radio cu audienţă mică o ştire despre medaliile obţinute de gimnaştii noştri la Londra, în detrimentul unui alt meci de fotbal, ca să fie mai clar – FC Vaslui care bate pe Urziceni, “după 365 de zile”. Tupeul meu maxim a fost să îmi contrazic şeful şi să îi dau replici, ca să îmi apăr ştirea şi mai ales importanţa ei. M-am ales cu un telefon închis în nas şi, peste 6 zile, cu o concediere.

Din fericire, o poveste încheiată nedureros, rapid, înainte de a se transforma într-un chin, că în dureri deja eram, după cum scrisesem în postarea precedentă. Vorbesc pe lângă subiect acum, pentru că nu obişnuiesc să dau şuturi în cur când plec de undeva, numai dacă sunt nervoasă în exces. Altfel, tot eu cu bun simţ…

Nu ştiu pe ce să mă axez în postarea asta, am mai multe unghiuri de abordare. Unul se referă la mine şi la faptul că am probleme cu oamenii care au doar autoritate (în cerc mic sau poate li se pare doar) şi au impresia că au idei geniale. În acelaşi timp, omul cu idei are probleme elementare de limbă română… Ei, asta spune multe…

Chiar nu mi-am pierdut 8 ani în presă (cum or fi fost ei, cu coatele tocite la conferinţe de presă, cu mers pe jos, cu strigături la telefon, cu fiţe de editori etc. etc.), încât să fie nevoie să accept prea multe pentru un salariu care pare bun doar acolo unde s-a născut omul cu ideile… O fi criză, dle, dar Timişoara şi sudul-vestul extrem sunt diferite ca de la un secol la altul…

S-ar putea să am o continuare la acest subiect, nu mi-e clar acum decât că sunt liberă din nou. Liberă ca timp şi liberă în gândire. Nu vreau să mai am de-a face cu încuiaţi. Mai ales, NU MĂ INTERESEAZĂ FUNCŢIILE. Mă doare în cot că aş fi redactor-şef (vedeţi, mă “laud” acum, când nu mai am funcţie), vreau să am de la cine învăţa în continuare, la orice.

Ce-am învăţat din această experienţă de vreo 17 zile? Să conduc mai bine maşinuţa mea roşie pare a fi singurul câştig concret pe termen lung. E important să reţin că nu mai are rost să mă îndoiesc de sentimentele mele. Când am un feeling că e ceva putred, ar trebui să îl ascult. E important de ştiut, pentru ca data viitoare să fie absolut totul clar de la început: cine cât munceşte, pe cât, ce se vrea de la tine. Totul în scris, semnat şi parafat.

Criza asta de rahat ne face pe toţi să ne vindem ieftin, din păcate.

A avea un job cu birou, program fix şi responsabilităţi după ce nouă luni ai meditat, fără griji prea mari, în pântecele casei tale este la fel de chinuitor cu a fi trimis la izolare după ce ai avut poate cele mai frumoase luni din viaţa ta. Conform majorităţii, a fi izolat şi fără serviciu e mai rău din mai multe puncte de vedere (financiar, mental, social) decât a avea un job care nu te face la fel de fericit precum erai. Eu sunt un pic diferită. Sau pretenţioasă? Sau dificilă? Izolarea e valabilă şi acum şi e la fel ca înainte. Nu ştiu când o să mă adaptez la ce am acum şi adevărul e că nici nu vreau să mă adaptez unei alte vieţi. Nu încă…

Săptămâna asta m-am săturat de muzică, aia comercială de o auzim peste tot. Aş fi vrut să ascult mai mult din ce am postat mai jos. I-am căutat pe torenţi, dar nu i-am găsit. Ştie careva vreun link către un album Second Person? Problemă rezolvată parţial.

Am constatat că presa de sport e diversă, mult mai diversă decât credeam eu. Bambina asta este din Valea Jiului şi, din câte am înţeles este corespondent Mediafax în zona sportivă. Mai multe poze cu ea puteţi vedea aici (păcat că îi fac reclamă!). Păi să mă mai mir că se scrie aşa uşor în sport?

De vreo săptămână, ştirile locale îmi trec prin faţa ochilor doar la nivel de titluri. Atât văd, şi aud şi mai puţin, pentru că nu mai stau pe acasă şi nu mai am timp de analizat şi de despicat firul în patru. Cum scriam şi într-o postare recentă, pentru mine s-a terminat munca de jurnalist de teren în Timişoara. M-am mutat într-un birou din zona Aradului, de unde mă preocupă viaţa din judeţul vecin, Caraş-Severin.

Nu-mi scapă lucrurile esenţiale însă. (Note to self: până când mă mai hrănesc cu ştiri??!?) Nu avea cum să îmi scape azi moţiunea, căderea Guvernului şi nici nominalizarea lui Klaus Johannis pentru postul de premier. După un extaz de câteva secunde, m-am îngrijorat pentru că mi-am dat seama că funcţionez ca un om cu trăiri comune. Schimbarea e dorită de majoritate, când vezi că nu îţi merge bine. Apare unul nou şi începi să îţi pui speranţele în el, deşi ai fost rănit, minţit, păcălit, înşelat de toţi cei de dinainte. Şi totuşi pici în capcane când se iveşte oportunitatea schimbării…

Mda, am picat în capcană şi mai tare când am văzut o prezentare a lui Johannis la Realitatea TV şi am auzit laudele lui Cornel Nistorescu la adresa primarului din Sibiu. Nu ştiu alţii ce cred, dacă mai cred, eu iarăşi am o zvâcnire în suflet, o speranţă, că poate, poaaateee, de data aceasta, ar putea ieşi ceva bine, am putea scăpa de circ, am începe o redresare… Hai, măcar două luni, până la alegeri… Am încredere în Johannis (în sensul că mizez pe “prezumţia de nevinovăţie”, până la proba contrarie), dar linişte tot nu cred că va fi… N-avem ce ne trebuie ca să fie linişte...

Fiul preşedintelui Franţei, blondul tinerel Jean Sarkozy, a fost numit în nu ştiu ce funcţie pe la el pe acasă. Cică e nepotism, (evident…). Ce legătură are asta cu blogul, zici? Păi faza asta mi-a adus trafic mare de câteva zile. Am făcut eu o glumă de vară pe blog, nici nu mai ştiu când, şi am pus o poză cu tinerelul. Scriam ceva de genu’ cum ar fi să aibă Timişoara aşa un primar. Scrierea aceea, nesemnificativă, mi-a adus zilele astea trafic de 5-6 ori mai mare decât de obicei.

Ediţia online a cotidianului irlandez “Independent” abordează din nou subiectul românilor. De data aceasta, este vorba despre traficul sexual, despre est-europencele care ajung la Dublin crezând că o să primească un loc de muncă şi sunt sechestrate şi violate în apartamente obscure.

În acest text apare o informaţie care nu mă surprinde, dar care am impresia că e nouă. Banii din traficul de persoane ajung, în final, la ţiganii cu palate din centrul Timişoarei, ţiganii care bat avocaţi, terorizează bătrâni, îşi fac nevoile la uşile vecinilor, mituiesc poliţişti şi inspectori din primărie (conform declaraţiilor lor). Aşadar, aceşti baştani sunt capi ai reţelelor de trafic de persoane?

Am fost prinsă într-un păienjeniş de întâmplări, dar nu am ratat titlurile evenimentelor importante din aceste zile. Vestea că Herta Muller a câştigat premiul Nobel pentru literatură m-a bucurat. Spre deosebire de mulţi, ştiam numele scriitoarei de câţiva ani, dar m-am limitat la atât, din păcate. Nu i-am citit nici o carte. (Nu mai citesc cărţi, nu mai am răbdare, e un fenomen generalizat la mine, de care sper să mă debarasez cât de curând.) Mai am şi eu momente de mândrie când e să mă gândesc la ţara asta. Nu este o mândrie deplină, nu aşa cum ar fi fost dacă Herta Muller să fi fost în continuare locuitor al României şi să fi primit un Nobel pentru literatură.

Scriitoarea originară din Niţchidorf nu cred că îmi va citi blogul să-mi vadă felicitările, dar o poate face altcineva care a avut azi o realizare faină. Adi Piclişan (via Reuters) a avut o poză de la Niţchidorf în New York Times, pe acelaşi subiect al premiului obţinut de Herta Muller. Aşadar, o treabă bună şi pentru Adelu!

Am remarcat într-o bună zi că trei dintre candidaţii la prezidenţiale au ochi albaştri. O fi coincidenţă? La momentul când am remarcat acest aspect erau numai cei cu ochi albaştri, de câteva zile a apărut şi Oprescu, un candidat cu ochi căprui.

Ca să nu fac prea multe postări succesive despre politică, alegeri şi campanie, o să mai fac o remarcă. Sâmbătă, 10 octombrie, la restaurantul Univers se va afla Sorin Oprescu. Chiar ieri am discutat cu cineva şi ne întrebam dacă primarul capitalei a fost vreodată la Timişoara şi despre ceva oficial nu şi-a amintit nimeni din interlocutori. Mno, vine mâine. Aşadar, e prima sa vizită de campanie în afara Bucureştiului de când şi-a anunţat candidatura.

Sâmbăta trecută, Băsescu şi-a anunţat candidatura din Timiş, în actualul fief PD-L, fost fief PSD. Crin Antonescu, atunci când a fost ales preşedinte al PNL, a făcut prima sa vizită la Timişoara şi a lăudat oraşul şi pe oamenii săi la greu. Geoană… el nu a lansat nimic aici, la noi, în premieră. O fi ştiind că nici nu-l promovează nimeni pe faţă (asta deşi liderii PSD Timişoara spun că au demisiile în alb şi sunt gata să le semneze dacă prezidenţiabilul roşu cu ochi albaştri nu ia maximum de puncte pe Timişoara – ah, ce utopie!) şi că e şi el tot atât de agreat aici la fel ca predecesorul său, omu’ care l-a ştampilat drept “prostănac”. N-are priză la alegătorul sictirit, cu buletin de Timişoara.

Aşadar, să luăm cazul celorlalţi trei: Antonescu, Băsescu, Oprescu. Cei trei ESCU dau timişenilor impresia că, la 20 de ani de la Revoluţie, ce începe în Timişoara se va termina (şi acum) în toată ţara. Asta este explicaţia mea pentru faptul că în ultima vreme a fost o afluenţă de ştiri politice cu impact naţional, via Timişoara. După mine, acest slogan cu “Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara!” nu prea merge la alegeri şi mai ales acum, cu criza asta. Cel mult Timişoara poate îndemna mai mult la neprezentarea la vot. Timişoara este un alegător sictirit, şi mă refer aici la omul simplu, care nu este membru de partid, Timişoara este alegătorul care nu-l va vota pe Geoană, ci ar da votul său lui Crin Antonescu, dar nu e sigur nici pe el… În privinţa lui Băsescu însă, “alegătorul” Timişoara pare să nu aibă dubii. Candidatul Băsescu are adepţi destui, chiar şi din rândul celor fără carnet de partid şi cotizaţie.

Sunt foarte curioasă cum va fi primit aici Oprescu. Nu îmi dau seama cum este privit aici un primar din Bucureşti şi voi studia acest aspect zilele viitoare.

Acum realizez că între cei doi primari (al nostru – acelaşi de ‘jde ani – şi al lor, oricare a fost el de-a lungul anilor) nu au legături publice, ca şi când Bucureşti şi Timişoara nu sunt oraşe din aceeaşi ţară sau ca şi când Ciuhandu fusese prea mic pentru a bate la uşa unui primar din capitala ţării. Tot vineri, Ciuhandu va avea o întâlnire, la Primărie, cu Oprescu. Prima de care aud în şapte ani!

Dacă e să mă pierd şi mai tare în detalii, mă mai întreb acum de ce nu am văzut niciodată la Primăria Timişoara vreun primar din orice alt oraş mai îndepărtat: Cluj, Oradea, Iaşi, Sibiu, Braşov… Oamenii ăştia nu ţin legătura între ei? Nu au ce schimburi de experienţă să facă sau nimic din ce fac împreună nu e public?

Şi atât, că am făcut prea multă politică. Subiect deschis la dezbateri, desigur.

Discuţie pe mess, finalizată cu hohote şi lacrimi. De râs.

Vali: La inceput a fost povestea intre vecine, apoi s-a mutat la bacanie si s-a transformat in barfa de oras. (…)
Vali: asta mi-a scris ea
Vali: si eu asta:
Vali: mai intai, ai vazut-o la gradinita, avea codite si gropite in obraji. era o scumpete, recunoaste. apoi, ai vazut-o in clasa a saptea si ti-a topit pubertatea cu zambetul ei, iar tricoul i se agata de niste forme noi pe care si ea abia si le descoperea. in clasa a zecea, ti-a zdrobit inima cand ti-a aruncat in fata trandafirul pe care i l-ai asezat in banca venind primul la scoala. biletelul ti l-a rupt in fata clasei si o saptamana ti-a fost rusine sa iesi din casa. in clasa a 11-a, ai inceput sa o urasti si sa o cataloghezi cand un audi TT a lasat-o la intrarea liceului. abia in clasa a 12-a, cand invatai pentru bac si in pauze te masturbai cu pornografie de pe torenti, ai descoperit-o iar. era intr-o orgie, “school’s out” cu eleva porno
eu:  vaaai ce raaaaaaaaaaaaau
eu: nu creeeeeeeed