Am o nouă imagine pentru blogul meu. O vedeţi sus, pe frontispiciu. Fotografia aparţine lui Zoltan Fodor şi a fost găsită AICI. Mi se pare perfectă pentru Timişoara noastră: un oraş frumos, care e întors pe dos, sucit, cu fundu-n sus, deformat sau cum vreţi să îi mai spuneţi.

P.S. Nu cumva să nu mergeţi la vot! Poate peste puţin timp, Timişoara noastră se va întoarce “cu picioarele pe pământ”! Rămâne speranţa, nu?

“Oamenilor nu mai le e clar cu cine ar trebui să voteze şi sunt şi dezamăgiţi de clasa politică actuală. Până acum exista o variantă de a vota cu cei care nu au fost la putere şi de la care exista aşteptarea că va face ceva nou, altfel decât ceilalţi. Deja toate partidele au fost la guvernare, iar oamenii au fost dezamăgiţi pe rând de toate încercările şi de toate variantele de coaliţii are au guvernat ţara. Este foarte greu să mai explici acum oamenilor că partidul tău aduce ceva nou, că va schimba România din moment ce toţi au fost la guvernare şi puteau să schimbe România, dar nu au făcut-o. Cred că varianta pe care va merge majoritatea timişenilor este de a nu se prezenta la vot, ceea ce este trist şi este împotriva sentimentului de responsabilitate civică pentru că nu poţi lăsa pe alţii să aleagă pentru tine şi în mod normal trebuie să te prezinţi la vot, fiind o obligaţie civică pe care o ai”.

(Florian Mihalcea, preşedintele Societăţii “Timişoara”)

Scriam zilele trecute că nu mă interesează campania asta electorală şi chiar eram surprinsă de atitudinea mea. De sâmbătă, de la dezbaterea de la Cluj, nu ştiu exact ce s-a schimbat, cert e că, în nişte limite, îmi doresc să ascult politică mai multă zilele acestea. Este o dorinţă care nu se îndeplineşte însă, pentru că în dulcele stil românesc trebuie să se distrugă orice brumă de interes când ceva a ieşit bine.

Dezbaterea de la Cluj a ieşit bine, spontană, stângace, parcă mai sinceră. A doua oară nu mai poate ieşi aşa ceva, aşa că pe ultima sută de metri de campanie, se pierd ore bune consumând resurse care ar trebui canalizate către alte scopuri. Trepăduşii din spatele unor candidaţi (sau poate chiar a tuturor) au înţeles că miza e mare, presiunea e la fel şi toţi se vor acuma poleiţi cu aur, să nu cumva să li se vadă la tv un rid, un coş, să nu iasă vreo prostie printre buze, să fie candidaţii fotoşopaţi şi la vorbă şi la port. Deşi falşi. Discuţiile de astăzi, interminabile, despre cum ăla nu a vrut nu ştiu ce, ălalalt a impus nu ştiu ce condiţii, să îi stea cărarea pe stânga la unu’ şi pe dreapta la altu’, că altfel nu vine, sunt absolut imbecile. E ca şi cum la o cursă de 4 kilometri (săptămâni), atleţii nu trag pe final mai tare, ci încep să se împingă între ei, se maimuţăresc, mai fac tumbe, îşi dau cu stângu’ în dreptu’. Patetic!

Nu ştiu, din fericire, cum au decurs azi toate negocierile astea stupide, care a fost primul mai cu mofturi. Relatarea făcută de Crin Antonescu în conferinţa de presă de la Timişoara – ţintită asupra principalului contracandidat, Geoană – mi-au îndreptat atenţia spre pesedist. A fost haios să aud că Geoană nu a vrut să mai meargă la dezbatere fără Vadim şi Becali şi prima chestie amuzantă care mi-a venit în cap – ca explicaţie – a fost că Geoană vrea cu ei ca să pară mai deştept decât aceşti adversari.   Serios vorbind, cum să mai impună vreo condiţie Geoană când s-a făcut de râs prin neprezentarea la prima dezbatere? Mai are tupeul ăsta, îşi permite asta?

Ok, nu mă mai întind cu ideile astea, pentru a reveni la citatul de la început şi la titlu. Eu merg la vot pentru că am acceptat că ţara asta atâta poate din punctul de vedere al candidaţilor. Asta avem, cu asta defilăm. Eu am decis să rămân în ţara asta, să îmi duc traiul aici, cum o fi el, cu toate rahaturile astea de care dăm uneori, le-am acceptat, am acceptat România cu limitele, sau mai bine zis, cu limitările ei. Între “graniţele” astea limitate, mi-am ales candidatul şi am o responsabilitate civică, pe care nu o consider a fi o obligaţie.

Probabil mica pasiune pentru politică se va spulbera în curând, dar o mai savurez o vreme, cu telecomanda în mână. La primul semn de plictiseală cauzată de deja-vu-uri, s-a mutat pe muzică.

Pe site-ul Renaşterii Bănăţene am găsit un sondaj referitor la cine va câştiga mandatul de preşedinte al ţărişoarei ăsteia fabuloase. În print screen nu se vede, dar au votat peste 5.000 de persoane. Nu ştiu cât s-au mobilizat susţinătorii de partid, cum au făcut cu IP-urile, dacă au putut vota cu 10 mâini, dar rezultatul este tipic timişean, adică invers faţă de restul ţării. Crin pe 1, mult mai jos Băsescu – pe 2 şi hăt departe Geoană, pe 3. Aşadar, dacă ar fi după timişeni, ar ieşi Crin din primul tur!

Ulterior, am văzut pe site-ul Mediafax un alt sondaj. Şi aici Crin Antonescu este pe primul loc, iar numărul de voturi este de ordinul zecilor de mii. Cum se face atunci că institutele de sondare a opiniei publice nu primesc niciodată un rezultat asemănător? E mai uşoară frauda pe net sau care să fie adevărul despre alegerile astea?

Zilele astea am făcut mai multe drumuri către Spitalul Judeţean din Timişoara. Destinaţia era etajul 8, secţia Cardiologie. La intrarea în spital, dar şi pe holuri sunt lipite multe A4 pe care scrie că nu e voie în spital fără mască de protecţie. Mi-am luat, am dat 2 lei pe una, la o farmacie de lângă spital, ca să aflu apoi că în spital ar fi cu 0,5 lei, dar şi cu 1 leu, depinde de ce faţă de potenţial lansator de viruşi AH1N1 ai, probabil. Mi-am cumpărat masca pentru că mi se spusese anterior că nu există de vânzare în spital, iar informaţia venea de la reprezentantul oficial al unităţii medicale, nu am auzit în staţie la tramvai… Ok, nu contează cei doi lei daţi pe masca aia – primită fără niciun sigiliu, adică la fel de bine putea să fi fost scăpată pe jos şi apoi dată clientului să şi-o pună peste nas şi gură. Contează că deşi s-au cheltuit nişte bani pe A4-le alea care au umplut spitalul, se circulă ca pe bulevard. Măştile nu sunt nicidecum peste feţe, ci legate la gât, asta în cazul în care ele există la posesori. Am fost şi ziua acolo, mama a fost şi dimineaţa, am fost şi seara la ora 8 şi nu a avut nici dracu’ treaba noastră legat de măşti.

Ăsta e un aspect. Al doilea e că în cel mai mare spital din vestul ţării – sintagma e des folosită, trage greu în textele de presă – ei, în acest spital se intră la orice oră fără să te oprească nimeni. Desigur, e mai bine, subiectiv vorbind, că nu mai trebuie să mituim portarii ca să urcăm la omul bolnav şi internat, dar mă mustră, dle, conştiinţa! Cum naiba să poţi umbla, tu vizitator prin Judeţean şi la 11 noaptea???? Se întâmplă tot la etajul 8, la cardiaci… Păi poate intra orice nebun peste oameni în salon, poate fi hoţ, poate fi un psihopat… Gândirea că “nu se întâmplă tocmai la noi asta” nu cred că ajută!

Apropo de asta, dacă, în schimb, vrea vreun jurnalist să intre în spital şi are cameră de luat vederi, în câteva secunde cred că e înconjurat şi scos pe sus de paznicii apăruţi de nicăieri. Mda, jurnaliştii pot face mai mult rău decât vreun psihopat, vreun hoţ, boschetarii sau viruşii care circulă liberi, fără măşti…

Al treilea aspect. Este noiembrie, afară e frig, în spitalul ăla vechi şi comunist e rece. Pacienţii ăia care se pot mişca nu îşi pot face un duş, fiindcă, evident, nu este apă caldă… Nu ştiu cum e la celelalte etaje, vorbesc strict de experienţele de la etajul 8, la cardiologie, precum spuneam! Deci, repet, bolnavii din Spitalul Judeţean nu au apă caldă ca să respecte regulile de igienă… Apropo de igienă, odinioară se spăla pe jos în saloane de te săturai de bietele femei de serviciu. Acum nu ştiu dacă mai scot mopul o dată pe săptămână.

Al patrulea aspect. Peste noapte, nu vine decât urâtul peste pacienţii din saloane. Poţi muri acolo de boala de inimă, că nu te mai verifică nimeni până dimineaţă, când poate nu intră asistenta, ci femeile cu mâncare… Deşi pacienţii mai sforăie sau cine ştie ce mai fac peste noapte, te rogi să nu fie externaţi şi să te trezeşti singur în salon peste noapte, să nu aibă cine striga la o asistentă adormită de pe etaj, să vină să te salveze… O să stai zgriburit în camera aia albă, cu paturile albe, ascultând cum picură non stop apa la baia jegoasă şi friguroasă unde nu ai apă caldă… Şi picură, dle, apa, ca şi când spitalul ăla e full de bani, nu e în gaură, o gaură financiară neagră… Să mai spun că ferestrele nu sunt asigurate în nici un fel? Dacă îl apucă pe unul o depresie, aflându-se noaptea singur în salon, e atât de simplu să deschidă un geam şi să se facă una cu asfaltul… Doar nu ar fi prima dată asta, la spital, nu?

Al cincilea aspect. Medicii te lasă în voia sorţii acolo. După ce că nu au nimic şi trebuie să cumperi cam tot, că nu sunt, dle, bani în sistem (o să vedem de ce mai jos…), se comportă cu tine ca şi cu o vită. De exemplu, pot lua un pacient cardiac, în pijama, la ora 9 dimineaţa şi să îl ducă la policlinică pentru o examinare. Acolo stă pacientul câteva ore, în pijama, la grămadă cu toţi cei veniţi din afara spitalului, cu problemele lor de sănătate. Pacientul stă până îi vine rândul, evident, că de ce dracu’ să existe un palier orar în care să fie examinaţi cei care sunt internaţi deja în spital, deci AU O PROBLEMĂ mai clară decât cei care acum încep să se caute de probleme…

De ce nu sunt bani în sistem? De ce Judeţeanul se plânge că mereu e în gaură, că au datorii, că nu se primeşte destul de la CAS? Păi cum dracu’ să nu se termine fondurile, cum să mai ajungă banii la cei cu probleme, când medicii, asistentele şi cred că şi femeile de la bucătărie îşi aduc rudele şi prietenii şi vecinii şi amanta lu’ gagicu’ lu’ colegul de bancă din generală la cabinete să îşi facă analize pe numele unor pacienţi internaţi în spital? Să deconteze Casa, dă-o drac, să deconteze statul, ce-s, banii mei?

Zilele trecute mă “contra” un cititor pe blog cu privire la normalitatea din ţara asta. Nu, în ţara asta nu cred că mai e ceva normal (=uman) şi nu văd ca lucrurile să se schimbe prea iute. Da, ştiu că sunt situaţii mult mai grave în sistemul medical decât ce am povestit eu. Eu “am descoperit acum mersul pe jos”, am descoperit că sistemul e mâncat din interior, nu doar din cauză că salariile sunt mereu mici, ci şi din cauza unei lipse de omenie şi de bun-simţ, o lipsă de respect faţă de semeni, altfel nu ştiu ce îi îndeamnă să fure, să fure de peste tot, oricât de mic e. Sunt scârbită.

De obicei seara ies toţi demonii şi pentru că nu mai are cine să îi calmeze şi să îi facă să dispară, îmi fac de lucru şi îmi fac de lucru mult, ca apoi să pic obosită, să dorm fără nici un vis. Uneori îmi iese, alteori îmi amintesc cu melancolie cum aveam timp să prelucrez şi să pun poze pe arhiva prăfuită… N-am mai avut dispoziţia necesară să rememorez trecutul fotografic.

Din punct de vedere muzical, am revenit la chestiile mai calme, de altă natură decât în perioada precedentă. Ocazie cu care am aflat că există şi Unforgiven III… Habar n-aveam! Îmi place mai mult II însă.

Aşadar, am văzut şi eu un miting electoral de mari dimensiuni pentru prima dată şi pot să spun că nu am fost dezamăgită, în sensul să s-a ridicat la aşteptările mele. Care erau aşteptările: multă lume portocalie adusă cu autocarele din patru judeţe, însemne de aceeaşi culoare, pancarte şi mesaje cu conţinut aşteptat, faze de repetiţie pentru a se striga în cor “BĂ-SES-CU, BĂ-SES-CU!”, antrenamente pentru scuturat la unison steguleţe şi ridicat pancartele. Aceste condiţii fiind întrunite, mitingul a fost cel preconizat de imaginaţia mea.

Din alte puncte de vedere (evocate în discuţiile ulterioare cu colegi), mitingul a fost un eşec, pentru că a lipsit timişoreanul de rând, neînregimentat politic. Eu nici nu m-am aşteptat să vină aceşti oameni. Timişoreanul e atât de rece din punct de vedere politic, cred că se ştie asta deja… Familia mea a fost acolo, pentru că mi-au venit rude din Sălaj şi au mers să îl vadă pe Băsescu, cred că de curiozitate (va trebui să îi întreb, sunt curioasă şi eu cum li s-a părut evenimentul politic). Au fost şi alte persoane, care nu sunt membri de partid, dar sunt apropiaţi de această lume. Dacă eu nu mergeam azi, sigur nu s-ar fi dus nici ai mei.

Discursul lui Băsescu mi-a plăcut, trebuie să recunosc. Am avut impresia că mi-a citit blogul (hahaha!) şi mi-a răspuns la ce am scris în legătură cu liniştea pe care o doresc în ţară. Pe de altă parte, a avut un mesaj referitor la mediul rural şi la înfiinţarea de IMM-uri în comune, lucruri care mă preocupă şi pe mine de câte ori am discuţii cu primarii din judeţ. Nu mai detaliez alte aspecte referitoare la discurs, dar cred că nu e nimeni care să spună că Băsescu nu ştie să atragă publicul interesat. Publicul neinteresat este, însă, mult mai mare.

Totuşi, a fost o replică a lui Băsescu ce putea stârni interesul şi comentariile timişorenilor: “Pe aici nu se trece”, a spus preşedintele, referindu-se la istoricul Timişoarei cu revoluţia. Un adevăr important pentru timişorenii care se plâng deseori că sunt uitaţi de guvernanţii de la Bucureşti, nu-i aşa?

Sunt lipsită de interes cu privire la alegerile prezidenţiale. Mai discut despre ele, dar nu mi-am pus problema prea tare legat de ce se va întâmpla. Mai rău, nici nu le-am ascultat discursurile electorale ca un alegător, ci din perspectivă jurnalistică şi nici aia prea atentă. A început să nu-mi mai pese.

Azi l-am ascultat pe Sorin Oprescu la Timişoara, o declaraţie politică pe care a făcut-o în faţa camerelor, reflectoarele pe el, cu o mină studiată şi o mână în buzunarul pantalonilor. Nu mi-a plăcut deloc. Nu e deloc imaginea doctorului pe care mi-o formasem cu ochii în tv. Despre mesajul politic nu mai am ce adăuga. Nu am reţinut mai nimic din ce a spus, nu m-a atras cu nimic. Crin Antonescu m-a cucerit imediat după ce a devenit preşedinte al PNL, iar apoi mi-a scăzut interesul (nu ştiu dacă e din vina lui sau a mea, am început să mă plictisesc relativ repede de orice). Pe Băsescu îl voi revedea sâmbătă, la un miting electoral veritabil, cu peste 15.000 de oameni. Şi totuşi în afară de a fi el însuşi, Băsescu ce promite să mai facă? Geoană… mi se pare un roboţel vorbitor. Nu, e Ken a lui Barbie… un Ken care nu dă prin Timişoara, deşi aş vrea să-l văd şi pe el la o baie de mulţime din asta. Vadim, oh, come on, nu-s de la ospiciu… Hunor… nem, e teoria votului risipit.

Mi-am adus aminte de o declaraţie a lui Traian Băsescu, în care spunea ca dacă Geoană iese preşedinte va fi mult prea multă linişte. Dacă aş şti că Băsescu are dreptate, aş vota Geoană cu două mâini, pentru că vreau linişte şi cred că toţi vrem asta. Nişte fapte vrem, nu vorbe, că ne-au ajuns 20 de ani. Şi Oprescu spunea ceva de linişte azi şi că să lucreze în armonie instituţiile statului, bla bla, dar contează şi cine o spune… iar când o spune Oprescu pe care l-am zărit azi… no, thanks, next!

Poate, pe final de campanie, o să prind mai mult interes şi voi lua o decizie. Acum sunt mai degrabă focusată pe treburile mele. Eu sunt mai importantă pentru mine decât ce aberează politicienii.

M-am tot gândit la prieteni şi prietenii în ultima perioadă, m-am gândit că după o vârstă nu mai ai chef de oameni noi în viaţa ta, am pus etichete pe prieteni şi prietenii şi s-au generat nişte idei mai detaliate. Cred că tot acest an mi-a fost marcat de acest fel de comuniune între două persoane (pe lângă criza economică, cea politică, aia morală şi mai ales “criza” de oameni), iar din acest punct de vedere finalul de an nu va fi unul aşa de bun precum începuse…

În primul rând pentru că oameni pe care mă bazam pentru momente mai grele au dispărut din peisaj, dar nu înainte de a mă încuraja şi a-mi spune că mă vor ajuta. Verba volant… Asta îmi aminteşte de faza aceea din filme în care i se spune unuia să îşi dea drumul pe spate că îl va prinde un prieten; ai sau nu încredere să faci asta? Eu nu am avut oricum, îmi păstrasem rezervele… Categoria de oameni “bolduiţi” s-a evaporat, uşor, din viaţa mea.

O altă categorie sunt prieteni pe care îi văd rar, le vorbesc rar, ne împărtăşim durerile şi mai rar, dar dacă ajung la moment de criză, pot să apelez la ei. Am destui aş crede, din fericire. Pe de altă parte, există în viaţa mea persoane cu care pot despica firul în 14 zilnic, dar să nu reuşească să îmi atingă coardele sensibile şi faţă de care păstrez rezerve, din nu ştiu ce motive. Există şi categoria aceea a cunoscuţilor care au întins mâna de ajutor la care nu te aşteptai, lucru care mă face să cred că mai există speranţe de ceva bine în lumea asta. Mai am relaţii care ard ca un foc de tabără, pasionale ca o poveste de amor, şi care se sting brusc, dintr-o banalitate. Sau poate nu se sting, se domolesc, dar fără pasiunea aia, nimic nu mai e la fel. Nu în cele din urmă, am intrat în relaţii în care joaca a fost atât de frumoasă, completările atât de perfecte, iar sincronizările periculoase astfel încât finalul nu putea fi decât unul fatal (ah, sunt pesimistă uneori). Pun prea mult accentul pe aceste ultime două categorii, mda, ca o pasională ce sunt…

Din fiecare categorie poate să reiasă o alta, se pot combina între ele pe anumite aspecte pentru a forma un tot. Sunt altfel cu fiecare şi nu prea ştiu cum am reuşit asta ori dacă este ceva diferit la mine faţă de modul de interacţionare al tuturor oamenilor.

Cu trecerea anilor am sesizat – şi nu doar la mine – că nu mai am chef de oameni noi, deşi uneori au farmecul lor. Oamenilor noi le spui iar despre trecutul tău şi te plictiseşte să le mai dezvălui lucruri pe care le-ai pomenit de atâtea ori. Te-ai obişnuit cu prietenii vechi, ei îţi ştiu backgroundul, nu mai simţi nevoia să îi impresionezi cu nimic, te-au văzut şi cu părul ciufulit şi ochii umflaţi de somn, dimineaţa, în pijamale. Alteori, întâlnim persoane atât de simpatice încât ştim că îi vrem în viaţa noastră şi atunci reiei poveştile deja spuse. Sau, tocmai pentru că sunt noi, le spui lucruri care le-ai omis în faţa celor vechi. Ştii că nu te vor mai judeca, dacă nu îţi ştiu tot trecutul.

Cert este că mi se pare oarecum nefiresc să mai formezi prietenii adevărate de pe la 30 de ani în sus. Să cunoşti acum pe cineva şi să te gândeşti că peste 5 ani şi chiar mai mult, omul acela e tot acolo… hmm… Sunt curioasă dacă se poate. La mine relaţiile mai vechi au cam dispărut şi cred că a fost şi din vina mea. Nu-mi asum în totalitate acest fapt, pe motiv că “de ce să mă simt eu prost că nu te caut? Tu nu ştii să o faci?”.

N-am descoperit nici o cheie a prieteniei în această postare, nu ăsta era scopul. Uneori, vreau să abordez pe blog şi lucruri mai personale, fără însă a deveni prea intimă cu cei care mai nimeresc pe aici. Deşi, evident că ar fi mai simplu cu necunoscuţii, decât să îmi spun trăirile în faţa celor care mă cunosc, dar cu care nu am tangenţe…

A intrat şi pe la noi moda cu chefurile de Halloween şi pot să spun că prefer un eveniment cu tematică din aceasta, dacă tot e să importăm chestii americăneşti. Asta în comparaţie cu un Valentine’s siropos.

Tema postării este totuşi o reclamă la costume de închiriat pentru ocazii de acest gen. Pe mine m-a ajutat www.desyangel.ro. La ei poţi găsi şi costumaţia mea de vrăjitoare (cu pălărie, mătură şi un fel de rochie ), măşti, clowni pentru petreceri pentru copii şi tot felul de haine care te ajută să ieşi din tipare la asemenea chefuri. De obicei, când venea vorba de închiriat costume, toţi îmi dădeau soluţia de a merge la Teatrul Naţional, pentru că nu ştiau că sunt şi firme specializate în Timişoara. Site-ul are prezentate mai mult costume pentru copii, dar există multe soluţii şi pentru adulţi. Dacă Halloween-ul a trecut, vine oricum Crăciunul şi mai e nevoie de un pic de culoare şi voie bună.

Foto: Alex Hreniuc

Spre mirarea cuiva (tu, păpuşă, da, da ), îmi revine Papi în gând, dar nu ştiu de ce, că acuma e toamnă şi deja lumea s-a mutat înăuntru şi înăuntru e fum şi mă îneacă şi e înghesuială, dar na… din când în când e bun şi un Papi afumat. Ocazie cu care ascultăm şi Editors, despre care numai am auzit, dar nu i-am auzit.

În caz că s-a înţeles că mi-ar fi ciudă că am fost concediată, subliniez că nu este aşa. Mi-aş fi dat demisia singură, într-un timp destul de scurt.

Mi s-a reproşat că am tratat pe blog acest subiect, iar răspunsul meu este unul singur: suntem într-o ţară liberă, iar eu comunic ce vreau eu pe blogul personal. Aici nu mă subordonez decât bunului-simţ şi atât. Nu mă interesează cine se simte deranjat.

O altă remarcă a fost că “nu am fost pregătită pentru acest post”. Apropiaţii ştiu despre ce post este vorba, pentru restul nu trebuie musai să dau lămuriri publice. Iar celor care propovăduiesc ideea dintre ghilimele le spun, fără nici un pic de modestie, că eram prea bună pentru acel post.

Mai adaug că prefer să evoluez, nu să involuez (chiar şi pe vreme de criză), prefer să mai învăţ şi eu – că am de învăţat, ştiu – nu să stagnez. Chiar e atât de greu de crezut?

Subiectul acesta este încheiat, nu mai am ce lămuriri să dau nimănui. Nu a fost o experienţă nasoală, a fost o experienţă tipic românească. Nu o regret, nu mi-o mai doream, s-a încheiat la timp, indiferent că a întrerupt-o altcineva sau aş fi oprit-o eu, e acelaşi lucru. Nu m-a luat prin surprindere nimic din punct de vedere personal. Nu mă mai “leg” de oameni noi, aşa că nu au nici cum să-mi afecteze starea psihică dacă mă bârfesc după ce mă cunosc. Foştilor colegi, le doresc (sincer) succese, la fel şi celor care m-au susţinut să testez această experienţă.

Nu mai ştiu dacă am scris vreodată pe blog cum am ajuns eu să fac presă. Adevărul e că mă mir şi eu acum. De unde mi-o fi venit mie ideea, în clasa a 12-a să urmez o facultate de jurnalism nu ştiu… Nimănui nu i s-a părut potrivit cu personalitatea mea. Am fost un copil timid şi fără tupeu. Nu m-am schimbat excesiv de mult nici acum.

Cândva, în timp, am realizat că e ceva nou în felul meu de a fi. Analizând această noutate şi întrebându-mă de unde a apărut, mi-am dat seama că vine din experienţa la ziarul “Timişoara”, unde ştim cam toţi ce trebuie să rabzi. Noutatea din mine era că începusem să mă apăr, uneori mă trezeam a fi obraznică, începusem să comentez. Bunul simţ mă împiedica să fac toate acestea des, dar şi când limita extremă era atinsă, nu mă mai interesa ce scot pe gură. Te eliberezi.

Ca să ajung la prezent… firea conflictuală, nesupusă şi neaplecată m-a trimis din nou în starea de lipsă de ocupaţie. Oh, da, am fost concediată înainte de angajare. Aproape că e amuzant. De fapt, e! Este absolut fantastic că am fost concediată pentru că am ales că bag într-un jurnal de ştiri de radio cu audienţă mică o ştire despre medaliile obţinute de gimnaştii noştri la Londra, în detrimentul unui alt meci de fotbal, ca să fie mai clar – FC Vaslui care bate pe Urziceni, “după 365 de zile”. Tupeul meu maxim a fost să îmi contrazic şeful şi să îi dau replici, ca să îmi apăr ştirea şi mai ales importanţa ei. M-am ales cu un telefon închis în nas şi, peste 6 zile, cu o concediere.

Din fericire, o poveste încheiată nedureros, rapid, înainte de a se transforma într-un chin, că în dureri deja eram, după cum scrisesem în postarea precedentă. Vorbesc pe lângă subiect acum, pentru că nu obişnuiesc să dau şuturi în cur când plec de undeva, numai dacă sunt nervoasă în exces. Altfel, tot eu cu bun simţ…

Nu ştiu pe ce să mă axez în postarea asta, am mai multe unghiuri de abordare. Unul se referă la mine şi la faptul că am probleme cu oamenii care au doar autoritate (în cerc mic sau poate li se pare doar) şi au impresia că au idei geniale. În acelaşi timp, omul cu idei are probleme elementare de limbă română… Ei, asta spune multe…

Chiar nu mi-am pierdut 8 ani în presă (cum or fi fost ei, cu coatele tocite la conferinţe de presă, cu mers pe jos, cu strigături la telefon, cu fiţe de editori etc. etc.), încât să fie nevoie să accept prea multe pentru un salariu care pare bun doar acolo unde s-a născut omul cu ideile… O fi criză, dle, dar Timişoara şi sudul-vestul extrem sunt diferite ca de la un secol la altul…

S-ar putea să am o continuare la acest subiect, nu mi-e clar acum decât că sunt liberă din nou. Liberă ca timp şi liberă în gândire. Nu vreau să mai am de-a face cu încuiaţi. Mai ales, NU MĂ INTERESEAZĂ FUNCŢIILE. Mă doare în cot că aş fi redactor-şef (vedeţi, mă “laud” acum, când nu mai am funcţie), vreau să am de la cine învăţa în continuare, la orice.

Ce-am învăţat din această experienţă de vreo 17 zile? Să conduc mai bine maşinuţa mea roşie pare a fi singurul câştig concret pe termen lung. E important să reţin că nu mai are rost să mă îndoiesc de sentimentele mele. Când am un feeling că e ceva putred, ar trebui să îl ascult. E important de ştiut, pentru ca data viitoare să fie absolut totul clar de la început: cine cât munceşte, pe cât, ce se vrea de la tine. Totul în scris, semnat şi parafat.

Criza asta de rahat ne face pe toţi să ne vindem ieftin, din păcate.

A avea un job cu birou, program fix şi responsabilităţi după ce nouă luni ai meditat, fără griji prea mari, în pântecele casei tale este la fel de chinuitor cu a fi trimis la izolare după ce ai avut poate cele mai frumoase luni din viaţa ta. Conform majorităţii, a fi izolat şi fără serviciu e mai rău din mai multe puncte de vedere (financiar, mental, social) decât a avea un job care nu te face la fel de fericit precum erai. Eu sunt un pic diferită. Sau pretenţioasă? Sau dificilă? Izolarea e valabilă şi acum şi e la fel ca înainte. Nu ştiu când o să mă adaptez la ce am acum şi adevărul e că nici nu vreau să mă adaptez unei alte vieţi. Nu încă…

Săptămâna asta m-am săturat de muzică, aia comercială de o auzim peste tot. Aş fi vrut să ascult mai mult din ce am postat mai jos. I-am căutat pe torenţi, dar nu i-am găsit. Ştie careva vreun link către un album Second Person? Problemă rezolvată parţial.

Am constatat că presa de sport e diversă, mult mai diversă decât credeam eu. Bambina asta este din Valea Jiului şi, din câte am înţeles este corespondent Mediafax în zona sportivă. Mai multe poze cu ea puteţi vedea aici (păcat că îi fac reclamă!). Păi să mă mai mir că se scrie aşa uşor în sport?

De vreo săptămână, ştirile locale îmi trec prin faţa ochilor doar la nivel de titluri. Atât văd, şi aud şi mai puţin, pentru că nu mai stau pe acasă şi nu mai am timp de analizat şi de despicat firul în patru. Cum scriam şi într-o postare recentă, pentru mine s-a terminat munca de jurnalist de teren în Timişoara. M-am mutat într-un birou din zona Aradului, de unde mă preocupă viaţa din judeţul vecin, Caraş-Severin.

Nu-mi scapă lucrurile esenţiale însă. (Note to self: până când mă mai hrănesc cu ştiri??!?) Nu avea cum să îmi scape azi moţiunea, căderea Guvernului şi nici nominalizarea lui Klaus Johannis pentru postul de premier. După un extaz de câteva secunde, m-am îngrijorat pentru că mi-am dat seama că funcţionez ca un om cu trăiri comune. Schimbarea e dorită de majoritate, când vezi că nu îţi merge bine. Apare unul nou şi începi să îţi pui speranţele în el, deşi ai fost rănit, minţit, păcălit, înşelat de toţi cei de dinainte. Şi totuşi pici în capcane când se iveşte oportunitatea schimbării…

Mda, am picat în capcană şi mai tare când am văzut o prezentare a lui Johannis la Realitatea TV şi am auzit laudele lui Cornel Nistorescu la adresa primarului din Sibiu. Nu ştiu alţii ce cred, dacă mai cred, eu iarăşi am o zvâcnire în suflet, o speranţă, că poate, poaaateee, de data aceasta, ar putea ieşi ceva bine, am putea scăpa de circ, am începe o redresare… Hai, măcar două luni, până la alegeri… Am încredere în Johannis (în sensul că mizez pe “prezumţia de nevinovăţie”, până la proba contrarie), dar linişte tot nu cred că va fi… N-avem ce ne trebuie ca să fie linişte...